@article{Drăcea_2018, title={Considerațiuni asupra domeniului forestier al României}, volume={18}, url={http://www.bucovina-forestiera.ro/index.php/bf/article/view/261}, DOI={10.4316/bf.2018.008}, abstractNote={<p>Marin D. Drăcea (14 octombrie 1885, Isvoru - Giurgiu - 15 iunie 1958, București) a fost cea mai de seamă personalitate a silviculturii românești din perioada interbelică. El s-a remarcat ca un elev eminent încă de pe băncile școlii, susținând bacalaureatul cu cea mai mare notă. În anul 1905 este admis la Școala Superioară de Silvicultură de la Brănești (de pe primul loc), pe care o absolvă în 1910 cu rezultate excepționale, după 3 ani de studii teoretice, 1,5 ani de practică silvică și susținerea examenului de diplomă. Rezultatele excepționale obținute pe durata studiilor, inteligența, seriozitatea, dragostea pentru pădure și pasiunea pentru silvicultură au determinat încadrarea proaspătului absolvent pe unul din cele două posturi de asistent de cursuri la Școala silvică de la Brănești, înființate pentru prima dată în primăvara lui 1910. Devine asistentul și colaboratorul unor profesori reputați precum P. Antonescu (Dendrometrie, Amenajament și Torenți) și N.G. Popovici (Silvicultură și Exploatări Forestiere), ambii absolvenți ai Școlii Naționale de Ape și Păduri de la Nancy. În perioada 1912-1914, beneficiază de o bursă în Germania și se înscrie la doctorat la Universitatea din Munchen, cu tema „Contribuții la cunoașterea salcâmului din România cu privire specială asupra culturii sale pe nisipurile din Oltenia”. Obține titlul de doctor cu distincția „Summa cum laude” în anul 1923, după ce în perioada 1916-1918 și-a întrerupt cercetările din cauza războiului. Tot în anul 1923 devine profesor titular la catedra de împăduriri, exploatarea pădurilor și tehnologia lemnului, iar în anul 1927 obține o bursă de specializare de un an în S.U.A., fiind primul silvicultor român care are un contact direct cu economia forestieră americană.</p> <p>După încheierea primului război mondial, în paralel cu activitatea didactică și științifică, Marin Drăcea își va desfășura activitatea și în cadrul administrației silvice: în perioada 1919-1921 ca șef al O.S. Mănăstirea Țigănești, între 1921-1922 ca inspector de control în cadrul Regionalei Silvice București, între 1923-1926 ca șef serviciu Împăduriri la Casa Autonomă a Pădurilor Statului (CAPS), iar între 1930-1933 ca director general al CAPS. În toată activitatea desfășurată a încercat să conștientizeze importanța rezultatelor cercetării științifice pentru fundamentarea deciziilor în silvicultură, înființând în anul 1930, în cadrul CAPS, Biroul de studii, pe care îl transformă apoi în anul 1932 în Oficiul de studii, pentru ca în anul 1933 să înființeze Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră (ICEF), aflat în subordinea Ministerului Agriculturii și Domeniilor și pe care îl va conduce de la înființare până în anul 1946.</p> <p>Pe lângă remarcabila activitate didactică, științifică și administrativă, Marin Drăcea a desfășurat și o prodigioasă activitate în cadrul asociațiilor profesionale – Corpul silvic și Societatea Progresul Silvic (SPS), fiind întâi vicepreședinte al SPS (1927, 1930-1934) și apoi președinte (1934-1944). După evenimentele de la 23 august 1944 și ascensiunea la putere a comuniștilor, Marin Drăcea este, treptat, eliminat din toate funcțiile deținute: din cea de președinte al SPS (noiembrie 1944), de director al ICEF (februarie 1946) și de profesor la Secția Silvică a Politehnicii București (septembrie 1947). Înlăturat prematur din activitate, la numai 62 de ani, Marin Drăcea își trăiește ultimii 10 ani ai vieții într-un anonimat deplin: este ignorat complet de către autorități, este uitat de către cea mai mare parte a colegilor și a colaboratorilor săi apropiați și suferă o degradare prematură și accentuată a stării de sănătate. Marin Drăcea a contribuit într-un mod considerabil la progresul silviculturii românești în proaspăt creata Românie Mare prin gândirea sa și prin activitatea desfășurată, mai cu seamă între anii 1919-1944. La momentul aniversar al Centenarului Marii Uniri și al institutului pe care l-a înființat el merită pe deplin a fi omagiat prin publicarea uneia dintre conferințele sale de referință, care vorbește încă o dată despre pădurile României, la care a ținut atât de mult.</p> <p>Lucrarea propusă pentru “Restituiri” a fost susținută la Universitatea Liberă a Ateneului Român în seara zilei de 14 februarie 1937. Aceasta a urmat unei serii de alte trei prezentări, susținute tot de către prof. Marin Drăcea la Ateneul Român și dedicate publicului românesc, având ca teme cunoașterea pădurii și „renașterea forestieră a lumii4. Pe fondul degradării continue și fără precedent a domeniului forestier al României Mari, al practicării de către guvernanți a unei politici forestiere pline de contradicții, „nu numai de la guvern la guvern, dar chiar între diversele departamente ale aceluiași regim”, manifestările dedicate pădurilor și silviculturii au căpătat o amploare fără precedent. Trezirea opiniei publice este esențială pentru crearea unei conștiințe forestiere a națiunii, care să acorde susținerea necesară tânărului și fragilului corp silvic al României Unite pentru apărarea pădurilor țării. Ilie C. Dumitrescu, în retrospectiva „Anul forestier 1936”, menționează că promovarea „ideii forestiere” a constituit una dintre preocupările cele mai importante ale silvicultorilor și că aceasta s-a desfășurat pe mai multe direcții. Astfel, „prin viu grai, adică sub formă de conferințe, multe din aspectele pădurăriei noastre au fost tratate de silvicultori și nesilvicultori, la radio, în săli publice sau la ședințele diverselor cercuri mai restrânse”. Pe lângă conferințe, au fost utilizate și alte mijloace pentru conștientizarea forestieră a populației, precum includerea unei pagini dedicate pădurilor în fiecare număr al revistelor populare de mare tiraj (Albina, Satul), publicarea de articole privind problemele forestiere la ordinea zilei în marile cotidiene și periodice ale vremii (Curentul, Universul, Argus, etc.), editarea de către Societatea Progresul Silvic a unei biblioteci de popularizare a cunoștințelor despre păduri, colaborarea silvicultorilor la acțiunea de muncă culturală la sate a Fundațiilor Regale, celebrarea Zilei sădirii arborilor, organizarea de expoziții forestiere și realizarea unor materiale promoționale. De altfel, una dintre concluziile retrospectivei este că „sforțările de mulți ani ale silvicultorimii române, sub acest raport al promovării forestiere, se pare că a început să dea roade. O mulțime de personalități de mare prestigiu din lumea științifică și politică s-au alăturat în ultima vreme și cu deosebire în acest an, idealurilor noastre. O bună parte din articolele publicate în presă și din conferințele asupra nevoilor pădurilor noastre, le datorăm în acest an unor asemenea personalități” .</p> <p>Laitmotivul conferinței ce urmează se întemeiază pe următoarele argumente: primul, importanța pădurii pentru toate popoarele, și ca atare și pentru poporul român, „care își caută noui și mai sigure așezări în viață” și din ale cărui preocupări „nu poate lipsi nicăeri pădurea, economia forestieră, şi - ca să ne exprimăm astfel - sufletul forestier al unui popor”, iar al doilea, reculul sau „mișcarea înapoi a pădurii românești (...) într-o vreme când în toate țările din lume pădurile au făcut un pas înainte”. În timp ce în alte părți ale lumii - începând cu vechea Europă (Franța, Germani, Anglia, Italia) și continuând cu țări care erau considerate, până nu demult, lipsite total de educație forestieră (SUA, în Lumea nouă, și Turcia, în Asia) - asistăm la o „renaștere forestieră a lumii, care nu ne poate lăsa pe noi indiferenți, față de soarta propriilor noastre păduri”, la noi „pădurile se pustiesc. Pădurile sunt un imens câmp de bătae. Pământul ne fuge de sub picioare. Ținuturi întregi sunt desvelite în fața dușmanului de pândește, iar pământul care se surpă justifică discreditul nostru în fața lumii civilizate.”</p> <p>În timp ce popoarele civilizate „dovedesc irefutabil că pădurile unei țări sunt icoana cea mai fidelă a spiritului de prevedere a păturii conducătoare a acesteia, că pădurile sunt obrazul țării și al poporului respectiv”, la noi „împrejurări vitrege au făcut ca preocupările firești și ca atare înțelegerea păturii conducătoare a acestui popor față de pădure să fie nule sau aproape nule”. Dealtfel, istoria a dovedit clar și fără echivoc că țările din nordul, vestul și centrul Europei, cu un pregnant și autentic cult pentru pădure, au și o economie forestieră dezvoltată și sustenabilă. Toate acestea evidențiază gravele noastre carențe în relația cu pădurea și constituie avertismente clare și puternice în sensul că întreaga națiune, de la oamenii de rând până la conducători, trebuie să își reconsidere atitudinea față de pădure, că „generației noastre de astăzi, și mai cu seamă generației de mâine, îi sunt imperios necesare alte întocmiri forestiere și ca atare al t suflet forestier”.</p> <p>Conferința prof. M. Drăcea este un strigăt de durere „că România pășește pragul vremurilor moderne fără un suflet forestier, care este singura garanție pentru păstrarea pădurilor și pentru buna întocmire a economiei unei țări” și că în noul context economico-social european și mondial, caracterizat de creșterea cererii de lemn, creșterea prețului lemnului, dezvoltarea rețelei de căi de transport și a reducerii costurilor cu transportul lemnului, nevoia crescândă de bani a țării și a proprietarilor de păduri pentru investiții și dezvoltare, etc., pădurea românească, una dintre resursele naturale cele mai valoroase ale țării, „se ciocnește extrem de violent cu întocmirile vremurilor nuoi, cu capitalul și îndeosebi cu democrația”. Prin capital, autorul se referă la societățile străine de exploatare forestieră, înființate începând cu sfârșitul sec. al XIX-lea pentru cumpărarea la prețuri foarte mici a unor întinse suprafețe forestiere în România și exploatarea sălbatică, fără scrupule, a acestora, cu încălcarea tuturor regulilor silviculturii, singurul obiectiv fiind maximizarea profitului. Prin democrație, autorul se referă la perioada tulbure, de decădere morală și de vid de autoritate de după primul război mondial, dominată de sărăcie, foamea de pământ a populației, interesele meschine ale partidelor politice și nevoia urgentă de bani la buget. În acest context, s-a dat o lege agrară pripită, prin care peste un milion de hectare de pădure au fost defrișate pentru a se crea islazuri și terenuri arabile, care au devenit în scurt timp terenuri degradate. De asemenea, s-a legiferat exploatarea accelerată a pădurilor și defrișarea prin intermediul cooperativelor forestiere și pășunatul în pădure. În viziunea lui Drăcea, o democrație sănătoasă înseamnă ca poporul să înțeleagă rostul pădurii, să aibă intuiția viitorului, așa cum se întâmplă în Elveția și SUA. Dimpotrivă, la noi poporul este neprevăzător, neinteresat de soarta pădurilor și a economiei forestiere, incapabil să își vadă și să își apere interesele de prezent și, mai ales, de viitor.</p> <p>Conferința „Considerațiuni asupra domeniului forestier al României” este, în primul rând, o analiză a raportului dintre pădure și societate, a rolului jucat de factorul om/antropic în existența și starea pădurii și a sectorului forestier. După revoluția industrială, factorul antropic, cu obiceiurile, cunoștințele, nevoile și dorințele sale, a început să joace un rol determinant în ceea ce privește starea, evoluția și soarta pădurii, având capacitatea nu numai de a asigura gestionarea sustenabilă și protejarea pădurii, dar și de a o distruge și degrada, mai mult decât toți factorii de mediu și biologici la un loc. Înlăturarea acestei stări de fapt ține atât de latura spirituală, cât și de cea rațională a omului, care pot fi modelate printr-o educație forestieră a națiunii, prin inocularea în sufletul fiecăruia a dragostei și respectului față de pădure.</p>}, number={1}, journal={Bucovina Forestieră}, author={Drăcea, Marin}, year={2018}, month={iun.}, pages={81-102} }