PARASCAN D., DANCIU M., 2001: Fiziologia plantelor lemnoase. Editura “Pentru viaţă”, Braşov, 301 p., 18 tab., 153 fig., 103 ref. bibl.

Cu o abordare modernă, având în spate munca mai multor ani, sprijinită de un vast material bibliografic, lucrarea elaborată de prof. dr. ing. Darie Parascan şi prof. dr. biol. Marius Danciu şi-a propus a fi o reactualizare a fiziologiei forestiere de la noi din ţară. Cartea este destinată tuturor specialiştilor din silvicultură, fiziologie, ecologie, studenţilor facultăţilor de silvicultură, dar şi celor pasionaţi de cunoaşterea proceselor esenţiale din viaţa plantelor.

Studiul proceselor fiziologice fundamentale şi modul în care se desfăşoară acestea în raport cu factorii de mediu şi cu tratamentele silviculturale duc la o mai bună înţelegere şi desluşire a mecanismelor de bioacumulare.

Structurată în zece capitole, lucrarea analizează mecanismele biochimice ce au loc în desfăşurarea proceselor de viaţă, abordarea ecologică având un rol preponderent. S-au analizat factorii de mediu, tehnologiile folosite în practica silviculturală şi influenţa lor asupra proceselor fiziologice şi a acumulării de biomasă.

Autorii, cu o bogată experienţă în domeniu, au utilizat atât date din cercetările proprii, cât şi rezultate ale altor specialişti români şi din străinătate. Conţinutul lucrării este bogat şi impresionant, după cum urmează.

Primul capitol, “Fiziologie celulară“ (citofiziologia), tratează aspectele legate de organizarea celulei vegetale, metabolismul celular, schimbul de substanţe la nivel celular şi fluxul energetic. Organizarea celulei vegetale aduce în prim plan celula eucariotă (cu precădere celula gata de diviziune adică celula meristematică, dar şi date importante referitoare la celula matură, deja specializată) la plantele superioare, făcându-se totodată şi precizări asupra terminologiei de specialitate în accepţiunea modernă.

Capitolul 2, “Asimilaţia carbonului“ aduce în atenţia cititorilor fotosinteza, pigmenţii asimilatori, lumina şi rolul său în fotosinteză, chemosinteza şi heterotrofia. În capitolul 3 se abordează transformarea şi circulaţia substanţelor organice, prezentându-se în general dinamica glucidelor, dinamica substanţelor grase şi dinamica substanţelor proteice. Al patrulea capitol este intitulat “Respiraţia aerobă şi anaerobă”, în timp ce capitolul 5, “Regimul de apă al plantelor” grupează absorbţia apei de către plante, circulaţia apei, transpiraţia plantelor, gutaţia, bilanţul de apă al arborilor şi fiziologia rezistenţei la secetă. În capitolul 6 sunt abordate aspecte referitoare la nutriţia minerală, aducându-se în prim plan macroelementele, microelementele şi rolul lor, nutriţia cu compuşi organici, absorbţia elementelor minerale. Nutriţia cu azot (capitolul 7) este de mare importanţă, deoarece azotul este un macroelement esenţial şi indispensabil în viaţa plantelor. La plantele superioare nutriţia cu azot este autotrofă şi strâns legată de metabolismul glucidelor. Capitolul 8, “Creşterea şi diferenţirea”, descrie în general mecanismul creşterii celulare, variaţia creşterii în lungime şi grosime, starea de repaus a mugurilor şi seminţelor, germinaţia seminţelor, înflorirea şi fructificaţia. Urmează capitolul 9, ce descrie poluarea ca factor perturbator al proceselor fiziologice din viaţa plantelor lemnoase şi a arboretelor în ansamblu. Plantele sunt afectate de o gamă largă de substanţe ce contaminează apa, aerul şi solul. Întrucât schimbul de gaze dintre plantă şi mediu are loc cu precădere în aer, poluanţii din atmosferă sunt cei mai dăunători (emisii volatile şi pulberi). Muşchii, în special cei de pădure se pot utiliza ca indicatori în controlul poluării cu diferite noxe deoarece prezintă o sensibilitate diferenţiată. În capitolul 10, “Producţia de biomasă şi bioenergie la arbori şi arborete” se abordează procesele de fotosinteză şi acumulare de masă lemnoasă. Fotosinteza se află şi la originea tuturor produşilor organici sintetizaţi în plantă şi la baza procesului de creştere şi este considerată ca fiind “cel mai important proces biochimic de pe planeta noastră”.

În lucrare se acordă o importanţă deosebită proceselor fundamentale: fotosinteză, respiraţie, absorbţia apei şi a nutrienţilor minerale atât de necesari, transportul de substanţe minerale şi substanţe organice înspre ţesuturile meristematice. În acelaşi timp se acordă atenţie şi sistemelor de control care corelează procesele enumerate mai sus pentru realizarea cantitativă şi calitativă a creşterilor, având în vedere creşterea producţiei şi a productivităţii.

Cartea reprezintă o incursiune intr-un vast şi îmbogăţit izvor de cunoştinţe cu privire la fiziologia plantelor lemnoase, aduce precizări asupra terminologiei de specialitate în accepţie modernă, cu alte cuvinte este o serioasă invitaţie la studiu.

Gabriela Slevoacã-Grigore

BARBU, I., CENUŞĂ, R., 2001: Regenerarea naturală a molidului. Staţiunea Experimentală de Cultura Molidului Câmpulung Moldovenesc, 238 p., 78 tab., 118 fig., 66 ref. bibl.

Deşi important domeniu al silviculturii în prezent în atenţia specialiştilor şi prin prisma tendinţelor actuale vizând promovarea sistemelor apropiate de natură şi în care regenerarea naturală ocupă un loc important bibliografia românească de specialitate nu a mai înregistrat de ani buni o apariţie dedicată în exclusivitate acestui subiect. După aproape trei decenii de la apariţia ultimei cărţi care tratează pe larg această temă şi la aproape cinci de la ultima apariţie dedicată molidului, sub acelaşi titlu cu aceasta din urmă a apărut, sub îngrijirea Staţiunii Experimentale de Cultura Molidului Câmpulung Moldovenesc lucrarea “Regenerarea naturală a molidului”, semnată de doi cunoscuţi specialişti ai problematicii pădurilor montane, şi în special a molidişurilor: dr. ing. Ion Barbu şi dr. ing. Radu Cenuşă.

Cartea, care prezintă rezultatele a “aproape 20 de ani de observaţii privind particularităţile regenerării naturale în diverse arborete ale Bucovinei”, după cum se arată în prefaţă, abordează trei importante probleme din domeniu: tehnologiile de regenerare a molidişurilor şi a amestecurilor prin tăieri la margine de masiv, regenerarea naturală a arboretelor afectate în mod repetat de factori perturbatori şi regenerarea naturală în arborete situate la limita altitudinală superioară de vegetaţie.

Cartea îşi păstrează caracterul de lucrare ştiinţifică şi sub raport structural, fiind împărţită în şapte secţiuni: introducere, obiective, stadiul cunoştinţelor, localizarea cercetărilor, rezultate obţinute, îndrumări tehnice, concluzii, urmând apoi referinţele bibliografice şi un rezumat în limba engleză.

După o cuprinzătoare introducere, în secţiunea referitoare la obiectivele studiului se regăsesc principalele aspecte urmărite pe parcursul desfăşurării cercetărilor; în raport cu acestea, în capitolul dedicat stadiului cunoştinţelor se face o analiză a unor probleme referitoare la regenerarea molidului prezentate în literatura de specialitate, precum: alegerea şi aplicarea tratamentelor, analiza condiţiilor ecologice, mărirea rezistenţei arboretelor de molid, raportul regenerare tehnici de exploatare, lăţimea optimă a parchetelor şi revenirea cu tăieri prin alăturare, gospodărirea arboretelor afectate de factori perturbatori. Secţiunea a treia este dedicată localizării cercetărilor, majoritatea desfăşurate în nordul Carpaţilor Orientali.

Rezultatele cercetărilor sunt prezentate distinct pentru fiecare din problemele menţionate mai sus. În cazul tehnologiilor de regenerare la margine de masiv, sunt analizate tratamentele aplicate şi propuse a se aplica în zona luată în studiu şi se face un studiu al dinamicii instalării şi menţinerii seminţişului în diferite condiţii staţionale şi de arboret, în continuare fiind prezentate rezultatele experimentărilor privitoare la efectele lucrărilor de ajutorare a regenerării naturale, la influenţa păşunatului, a vânatului şi a tehnologiilor de exploatare asupra regenerării naturale a molidişurilor. Partea a doua a secţiunii este dedicată aspectelor referitoare la regenerarea arboretelor afectate în mod repetat de factori perturbatori. Sunt evaluaţi principalii factori implicaţi în procesele de rărire a arboretelor şi influenţa factorilor staţionali asupra regenerării, sunt utilizate metode de analiză spaţială, iar pentru analiza morfometriei şi dezvoltării regenerării metode denrocronologice. În ultima parte se face o analiză comparativă a regenerării naturale în arborete de limită, atât sub masiv, cât şi în ochiuri. Este prezentată aplicarea testului Pfeiffer la analiza compatibilităţii speciilor participante la regenerarea naturală, precum şi rezultate vizând creşterea în înălţime a puieţilor din regenerare naturală.

Modul de aplicarea în practică a concluziilor rezultate în urma experimentărilor este prezentat în secţiunea de îndrumări tehnice. Se detaliază criteriile de alegere, schema de calcul, calculul numărului succesiunilor de tăieri, al suprafeţelor de parcurs şi al volumului de extras în cazul organizării amplasării masei lemnoase la tratamentele bazate pe regenerarea la margine de masiv, precum şi metoda numerică de caracterizare a regenerării naturale, etapele procesului decizional şi prescripţii privind conducerea regenerării naturale în cazul arboretelor afectate în mod repetat de factori perturbatori. În ultima secţiune sunt prezentate concluziile rezultate în urma cercetărilor. Lucrarea trece în revistă titlurile importante din bibliografia românească de specialitate referitoare la regenerarea naturală şi se încheie cu un rezumat în limba engleză.

În afara valenţelor ştiinţifice, lucrarea se doreşte a fi şi “deschizătoarea unei serii de lucrări ştiinţifice pe care Staţiunea Experimentală de Cultura Molidului Câmpulung Moldovenesc îşi propune să le publice”, fiind prima lucrare din seria: “Lucrări de cercetare”, apariţia, în condiţii grafice deosebite, datorându-se sprijinului Direcţiei Silvice Suceava.

Cartea, din păcate una din puţinele apariţii din ultimul timp în peisajul lucrărilor ştiinţifice de specialitate, reprezintă un important punct de reper în domeniul regenerării naturale a pădurilor de molid. Potenţialele categoriile de cititorii interesaţi sunt reprezentate de studenţii de la facultăţile de profil, specialiştii din cercetarea silvică şi nu în ultimul rând specialiştii din administraţia şi producţia silvică, care pot găsi în lucrare rezolvarea unor probleme întâlnite în practică.

Marius Teodosiu

VOLOŠČUK, I. (ed.), 1999: National Parks and Biosphere Reserves in Carpathians The Last Nature Paradises (Parcurile Naţionale şi Rezervaţiile Biosferei din Carpaţi ultimele paradisuri ale naturii). ACANAP, Tatranska Lomnica, Republica Slovacă, 248 p.

Publicată în condiţii grafice deosebite de către Asociaţia Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate din Carpaţi ACANAP (preşedinte dr. Ivan Vološčuk directorul Parcului Naţional Tatra), lucrarea prezintă separat, pe ţări, un număr de 28 arii protejate, cu statut diferit (parcuri naţionale PN, rezervaţii naturale RN, rezervaţii ale biosferei RB) din cinci ţări (Ungaria, Slovacia, Polonia, Ucraina şi România). Conţinutul valoros şi bogat al lucrării, ca şi diversitatea aspectelor prezentate prin text şi imagini justifică o prezentare mai amplă, dar şi unele precizări şi comentarii necesare. Colectarea materialelor elaborate de un colectiv larg de specialişti din ţările respective a început încă din 1994, dar publicarea a fost posibilă, din motive financiare, numai după cinci ani, astfel că unele capitole, inclusiv cel privind Parcul Naţional Retezat, nu sunt actualizate. Încă din prefaţă, editorul subliniază faptul că în spaţiul carpatic salvarea naturii sub aspectele ei primare a fost mult mai încununată de succes decât oriunde în Europa, dar pericolele sunt deosebit de mari în prezent şi în aceste ultime fragmente şi refugii ale naturii primare şi aceste constatări reies şi din subtitlul lucrării (“ultimele paradisuri”).

Prezentarea ariilor protejate este precedată de o succintă expunere fizico-geografică şi floristică a lanţului carpatic, delimitîndu-se sectoarele vestic, estic şi sudic, unde autorul include şi Munţii Apuseni, cu specificarea vârfurilor principale şi a plantelor endemice.

Includerea unor teritorii ale Ungariei, alături de Boemia, Slovacia şi Polonia în sectorul vestic al Carpaţilor este, după opinia noastră, puţin forţată, mai ales dacă ţinem seama şi de faptul că, după dicţionarul Larousse (ediţia 1996), “lanţul muntos al Carpaţilor se întinde numai în Slovacia, Polonia, Ucraina şi mai ales în România”. Aşa-zişii munţi cu altitudini reduse din Ungaria (Borzony, Matra şi Bukk) sunt de fapt ultime ramificaţii ale Carpaţilor.

O altă inexactitate strecurată în acelaşi capitol introductiv este afirmaţia conform căreia “în prezent (1999) în România există un singur Parc Naţional: Retezatul” (pag. 10), afirmaţie destul de gravă, ce dovedeşte fie lipsa unei elementare informări, fie o minimalizare tendenţioasă a patrimoniului nostru natural. De altfel, un minus al lucrării este absenţa surselor bibliografice utilizate de autorii diferitelor capitole.

În acest context, reprezentarea numerică şi spaţială pe ţări a ariilor protejate descrise în lucrare este subiectivă şi disproporţionată, fiind determinată probabil şi de cota de participare financiară a rezervaţiilor respective la finanţarea publicării volumului.

Astfel, lucrarea ne prezintă, în ordinea expunerii, următoarele arii protejate:

Prezentarea unitară şi sistematică a ariilor protejate mai sus menţionate se realizează prin adoptarea de către autori a unui punctaj comun de expunere, ce cuprinde, pentru fiecare obiectiv:

Enumerarea aspectelor de mai sus subliniază în mod edificator conţinutul aproape exhaustiv şi bogăţia de date ce caracterizează toate prezentările.

Pentru fiecare arie protejată descrisă în lucrare se prezintă câte un peisaj şi o plantă sau un animal reprezentativ, anul înfiinţării şi categoriile UICN atribuite pe parcurs, sigla proprie, precum şi numeroase hărţi (38) ce redau localizarea generală şi întinderea teritorială a diferitelor zone componente cu statut de rezervaţii absolute, zone tampon şi zone de tranziţie.

Remarcabilă este ilustraţia color a lucrării, realizată prin 168 fotografii, din care 29 de format mare, reprezentând: peisaje specifice (75 figuri), plante vasculare caracteristice (32), păsări (15), mamifere (12), păduri (10), fluturi (6), peşteri (4), amfibieni şi reptile (3) şi insecte rare (1).

Sub raport istoric, trebuie reţinut faptul că primele arii protejate din Carpaţi au fost: pădurile virgine Dobroc şi Badinsk din Slovacia (1913), Parcul Naţional Retezat (1935) şi Parcul Naţional Tatra (1948). Ocrotirea celorlalte obiective prezentate în lucrare a fost legiferată mult mai recent.

În anul 1955 au fost incluse în lista patrimoniului mondial peşterile din Karstul Slovac şi Karstul Aggtelek din Ungaria, în număr total de 70, din care 2/3 pe teritoriul ungar.

Majoritatea ariilor protejate prezentate în lucrare au administraţii proprii, birouri de informare, muzee şi colective de cercetare pentru studiul biodiversităţii (în Tatra slovacă 17 cercetători şi tehnicieni), în afara personalului de pază şi administraţie.

Se cuvine reţinut faptul că prin colaborarea transfrontalieră a unor ţări vecine s-au creat arii protejate unitare şi compacte în zone de graniţă, deci pe teritoriul a două sau chiar trei ţări, precum: Karstul Aggtelek din Ungaria combinat cu Karstul slovac, rezervaţia biosferei transfrontalieră constituită din cele două parcuri naţionale Tatra din Slovacia şi Polonia; parcul naţional Pieniny în Slovacia şi Polonia şi rezervaţia biosferei a Carpaţilor orientali pe teritoriul Poloniei, Slovaciei şi Ucrainei, cu o suprafaţă totală de 208.912 ha, reprezentînd cea mai întinsă rezervaţie din Europa şi unica rezervaţie a biosferei trilaterală din lume, confirmată de UNESCO.

Prin ponderea, întinderea şi gradul lor de naturalitate pe alocuri bine păstrat pădurile constitue o componentă dominantă, practic fundamentul şi osatura acestor arii protejate. Împreună cu pajiştile alpine (denumite în slovacă, ucraineană şi polonă “poloniny”), cu lanţurile şi vârfurile muntoase şi lacurile glaciare, ele prefigurează peisajele specifice Carpaţilor Vestici (păduroşi). Masivele calcaroase, cu suita lor de fenomene carstice (peşteri, chei, canioane, cascade, izvoare termale şi flora termofilă asociată), prezente îndeosebi în Parcul Naţional Aggtelek, Bükk, Pieniny, Paradisul slovac, Tatra Mică, Platoul Muran, Karstul slovac şi Vijniţa, se remarcă prin excepţionala lor biodiversitate floristică, faunistică şi peisagistică, temeinic documentată în lucrare.

Păduri virgine sau cvasivirgine sub forma unor masive întinse sau a unor fragmente de ordinul zecilor de hectare s-au mai păstrat în aceste arii protejate şi se bucură în prezent de un regim special de conservare, deşi în trecutul nu prea îndepărtat impactul negativ uman s-a făcut simţit în întreaga zonă, îndeosebi prin tăierile rase şi înlocuirea arboretelor naturale de fag cu răşinoase, prin monoculturi de molid, prin păşunat intensiv, exploatări miniere, agricultură şi prin operaţiunile militare din ultimele războaie mondiale.

Cele mai întinse şi numeroase păduri virgine din Slovacia, descrise anterior de Korpel (1995) se încadrează în Parcul Naţional Tatra Înaltă 22.856 ha (ex. Javorina, Podbanska), Tatra Inferioară (3312 ha), Tatra Mică (1303 ha), Polana (866 ha), Tatra Mare (841 ha) şi Platoul Muran (269 ha).

Întinse păduri virgine se întâlnesc şi în cuprinsul ariilor protejate din Carpaţii Ucrainei, reprezentate prin făgete aproape pure (masivele Hoverla, UholskoŞirokoluzhansky), sau amestecuri de fag cu răşinoase (masivele Chornohirsky, Pop Ioan, Vijniţa, Maramureş, Kuzyisk), situate nu departe de actualele graniţe nordice ale ţării noastre. Ceva mai puţin întinse, dar de ordinul sutelor de hectare, sunt pădurile virgine din Parcurile Naţionale Bieszczady (Polonia), situate în rezervaţiile Solinski, Wetlina şi Bikowa nad Samen.

Fragmente de păduri virgine mai sunt semnalate în Parcul Naţional Bükk (făgete), în Karstul slovac (stejărete la Jasovske), în rezervaţiile Dobroc (brădeto-făgete) şi Badinsk (făgete) şi Babia Hora (scoruşetomolidiş şi jnepenişuri).

În aceste păduri s-au semnalat şi numeroşi arbori multiseculari, de dimensiuni record. În tabelul ce urmează se prezintă câteva exemple edificatoare, extrase din lucrare*).

Prezentarea ariilor protejate cuprinde în afara informaţiilor pertinente privind biodiversitatea teritoriilor respective istoricul acestora din cele mai vechi timpuri.

Se subliniază faptul că zona Carpaţilor vestici, în care sunt situate majoritatea rezervaţiilor descrise, a fost situată la limita imperiului Austro-Ungar, a Rusiei ţariste şi a fostei U.R.S.S., a Poloniei, Cehoslovaciei, României şi Ucrainei.

Acest spaţiu de mare tranziţie migratorie, şi ulterior comercială, locuit de numeroase şi diferite populaţii (slovaci, polonezi, ucraineni, români, ruteni, maghiari, germani, evrei, huţuli ş.a.), a cunoscut în decursul veacurilor frecvente permutări de hotare statale, cele mai multe impuse cu forţa de marile puteri ale perioadelor respective. În ciuda acestor vicisitudini istorice, populaţiile respective şi-au păstrat identitatea proprie, iar acest lucru reiese pregnant în lucrare din toponimia munţilor, a râurilor şi a aşezărilor, din apartenenţa la diferite religii creştine, din arhitectura, portul, obiceiurile şi ocupaţiile acestor populaţii.

O problemă istorică, puţin cunoscută la noi, dar amplu prezentată ca un leitmotiv în monografiile a 12 parcuri naţionale este fenomenul aşa-zisei vaste expansiuni şi migraţii în acest spaţiu a păstorilor “valahi” veniţi din sud în căutare de păşuni, cu repercursiuni asupra peisajului montan, din teritorii ce aparţin în prezent Slovaciei, Poloniei sau Ucrainei. Această migraţie valahă, semnalată în lucrare, a avut loc în Tatra (îndeosebi în sec. 17-18), Pieniny (sec. 16), Paradisul slovac (sec. 13 satul valah Vernar există şi azi), Tatra Mică (sec. 15-17), Poloniny (până în sec. 17), Platoul Muran (sec. 15-17), Pieniny polonezi (sec. 13 şi 16), Babia Gora (sec. 14, 15, dar şi ulterior aici menţinîmdu-se ca sate tipic valahe Zawoja (Zăvoi?) şi Skawica pronuntie Scaviţa), în Bieszczady (Ducatul Halici), în Gorce (sec. 15) şi mai ales în Vijniţa (în zona Ceremuşului). În masivul Babia Gora aceşti valahi mai sunt denumiţi şi “Babiagorţî”, ei confundîndu-se cu însăşi muntele respectiv, iar în Ucraina sunt în mod greşit confundati cu rutenii sau hutulii. Amploarea teritorială şi durata în timp a acestui fenomen de migraţie valahă justifică deci un studiu istoric mult mai aprofundat.

Interesant este şi faptul că aceşti păstori valahi şi populaţia română risipită în zona din afara graniţelor actuale ale ţării şi-au imprimat prezenţa în toponimia locurilor. În întreaga zonă s-au păstrat până în zilele noastre denumiri tipic româneşti de munţi (Gorgani, Brescul, Brebenescul, Chimpa, Stujiţa, Pop Ion/Pip Ivan, sau altele mai mult sau mai puţin modificate), de râuri (Ceremuş alb şi negru, Bohdan, Siret, Prut, Pruteţ, Bistriţa, Apa, Bistreţ, Tisa albă ş.a.), de aşezări (Crasna, Răstoace ş.a.) şi ţinuturi (Bucovina de nord, Maramureş/Maramoroş, Magura/PN).

Prezentând farmecul extraordinar al peisajului şi armonia reliefului din rezervaţia Vijniţa, (Bucovina de nord), autorul ucrainenan (dr. Vitali Korjuk), redă textual o maximă din timpul Imperiului AustroUngar, conform căreia “dacă într-o zi Dumnezeu ar hotărî să-şi petreacă vacanţa pe Pământ, fără îndoială că ar alege pentru odihna sa Bucovina” (pag. 226).

Specifice multor zone din Carpaţii de vest sunt elementele arhitecturale arhaice (bisericile înalte din lemn, aidoma celor din Maramureşul românesc, colibele montane), prezenţa unor populaţii huţule şi a nelipsiţilor cai huţuli, alături de castele feudale, plutărit şi dotările turistice moderne, generate de cunoaşterea şi valorificarea turistică şi sanogenă a cadrului natural.

Considerăm că aspectele enumerate mai sus scot în relief bogăţia de informaţii ce completează modul excepţional de prezentare grafică a lucrării şi îndreptăţesc această analiză a ei.

Totodată, concluzia principală ce se desprinde din lectura acestei frumoase cărţi este necesitatea imperioasă de a face cunoscute Europei prin lucrări bine documentate şi frumos ilustrate, publicate în limbile de mare circulaţie frumuseţile şi diversitatea ariilor noastre protejate, în care pădurea a fost şi va trebui să rămână, în ciuda vitregiilor trecute şi viitoare, darul nepreţuit cu care Dumnezeu a binecuvântat pământul României.

*) Cu titlu informativ menţionăm faptul că în Ocolul silvic Tarcău s-a găsit, în anul 1959, un molid înalt de 62,5 m, că brazii din rezervaţia Caraiman depăşesc înălţimile de 50 m, iar în rezervaţia Izvoarele Nerei s-a inventariat recent (Lemaire, 2000) un ulm cu diametrul de 176,8 cm şi înălţimea de 46 m, un fag gigant cu diametrul de 139,5 cm şi 46 m înălţime, dar mulţi alţii au peste 50 m înălţime.

Stelian Radu

LAJTHA, K. şi VANDERBILT, K. (eds.), 1999: Cooperation in Long Term Ecological Research in Central and Eastern Europe, (Cooperarea în cercetări ecologice de lungă durată în Europa Centrală şi de Est). Proceeding of the ILTER Regional Workshop, 22-25 June, Budapest, editat de Oregon State University, USA, 127 p.

Cooperarea internaţională în domeniul cercetărilor ecologice de lungă durată din Europa Centrală şi de Est reprezintă un punct de referinţă al Institutului Internaţional de Cercetări Ecologice (ILTER Internaţional Long Term Ecological Research). Lucrarea de faţă, editată de către grupul de lucru, ale cărui lucrări s-au desfăşurat la Budapesta în perioada 22-25 iunie 1999, îşi propune implementarea în Europa Centrală şi de Est a unor cercetări ecologice menite să urmărească în principal biodiversitatea şi producţia primară, analiza şi controlul factorilor poluanţi în ecosistemele naturale sau alte cercetări cu privire la schimbările climatice globale. În acest sens s-au reunit cercetători din Ungaria, Polonia, Cehia, România, Ucraina, Slovacia, Estonia şi SUA, făcându-se posibilă implementarea unor programe de cercetare interdiciplinare în special în ecosistemele naturale.

Lucrarea este structurată în cinci mari părţi; în prima parte, care ţine loc şi de introducere, sunt prezentate obiectivele grupului de lucru în investigarea pădurilor Europei, axându-se în principal pe analiza solului organic forestier, poluarea aerului, moartea pădurilor. Partea a doua, ”Iniţiative Internaţionale”, prezintă proiectul internaţional al observării biodiversităţii între anii 2001-2002 şi proiectul-program de analiză a producţiei primare nete în Ungaria, Cehia şi Ucraina.

În partea a treia, “Managementul datelor”, sunt prezentate pe scurt modul de gestionare şi analiză a datelor în cadrul cercetărilor ecologice de lungă durată. Ultimele două părţi “Dezvoltarea cercetărilor de lungă durată în Europa Centrală” şi “Exemple ale activităţii LTER” prezintă proiecte cadru de cercetări ecologice de lungă durată şi modul de implementare a acestor programe în ţările participante.

În cadrul programului ILTER pentru Europa de Est, România a fost reprezentată de cercetători de la Universitatea Bucureşti Facultatea de Ecologie, Institutul de Ştiinţe Biologice Bucureşti şi Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti. Pentru zona ţării noastre au fost elaborate programe internaţionale de cercetări ecologice în Delta Dunării (Geoecomar), programe de cercetare bilaterală RomâniaUngaria în privinţa caracteristicilor şi parametrilor fizico-chimici, a florei şi faunei zonelor tributare râului Tisa, cercetări de lungă durată în Delta Dunării, în Insula Mare a Brăilei, aspecte privind Rezervaţia biosferei Pietrosul Mare şi Parcul Naţional Retezat.

Lucrarea reprezintă un element important al cooperării internaţionale pe tema cercetărilor ecologice de lungă durată, cu menirea de a mări numărul şi suprafaţa zonelor strict protejate.

Cristian Popa

Revista revistelor

TOUCHAN, R., HUGHES, M. (eds.), 2000: The Role of Dendrochronology in Natural Resource Management (Rolul dendrocronologiei în managementul resurselor naturale). USDA Forest Service, Proceedings RMRS-P-13: 277-281, 6 fig., 11 ref. bibl.

Fundamentarea a numeroase direcţii de cercetare pe plan internaţional cu privire la analiza inelulul anual pentru speciile din zona temperată a determinat apariţia unei noi discipline fundamentale, şi anume cea a dendrocronologiei.

Aceasta vine să elucideze cauzele care au determinat variabilitatea unor secvenţe multianuale de inele de creştere utilizînd materiale şi metode specifice menite să identifice schimbările şi evenimentele survenite.

Dendrocronologia realizează în principal o completare a principiului uniformităţii naturii (Huton, 1785), conform dictonului “prezentul este cheia trecutului, iar trecutul este cheia viitorului”.

Autorii cercetători în cadrul laboratorului de dendrocronologie, Universitatea Arizona prezintă principalele direcţii de cercetare şi aplicabilitate a rezultatelor în domeniul hidrologiei, climatologiei şi ecologiei din USA, precum şi evidenţierea importanţei analizei inelului anual şi a seriilor de timp în gospodărirea durabilă a resurselor naturale.

Reconstrucţia nivelului fluviului Colorado pentru ultimii 450 de ani, folosind seriile dendrocronologice constituie un instrument simplu şi reprezentativ de monotorizare a marilor inundaţii.

Apa, în special cea pluvială, este un factor limitativ pentru producţia agricolă din estul Statelor Unite. Anticiparea evenimetelor extreme (secete prelungite, precipitaţii abundente) se poate realiza pentru mari regiuni în baza datelor de dendrocronologie. Touchan&Huges realizează reconstrucţia dendroclimatică a precipitaţiilor în perioada octom-brie-mai pentru 527 de ani. Utilizând analiza Monte Carlo, autorii au realizat peste 1000 de simulări pentru această cercetare.

Cercetările dendroecologice au rol important în managementul resurselor naturale, în special prin determinarea prezenţei sau absenţei incendiilor de pădure, ce pot cauza succesiuni ale vegetaţiei, modificări ale habitatului animalelor sălbatice sau ale ciclului nutrienţilor, determinând regularităţi ale productivităţii biotice, diversităţii sau stabilităţii ecosistemelor.

Rolul dendrocronologiei rezultă în principlal din evaluarea reală a riscului diferitelor variabile analizate şi elaborarea de stategii de dezvoltare şi conservare durabilă a rezurselor naturale pe o perioadă lungă de timp. Rezultatele obţinute prin aplicarea metodelor de dendrocronologie la soluţionarea unor probleme de strategii forestiere deschid noi perspective de cercetare ştiinţifică forestieră.

SMELKO, S., SCHEER, L., Dendrochronological analysis of diameter growth and increment of pedunculate oak (Querqus robur L.) in Danube floodplain forest (Analiza dendrocronologică a creşterii în diametru la stejarul pendunculat din pădurile de luncă ale Dunării). Ekologia (Bratislava), vol. 19, nr. 2, p: 125-140, 3 tab., 13 fig.

Cursul creşterii în diametru şi a creşterii la stejarul pedunculat din regiunea inundabă din sudul Slovaciei sunt investigate sub raportul metodelor de dendrocronologie şi a modelării matematice. În acest sens, autori încearcă să stabilească corelaţii între procesul creşterii arborilor şi factorii de influenţă (temperatura aerului, precipitaţii, nivelul şi volumul apei inundabile a Dunării) în baza măsurătorilor efectuate în perioada 1931-1997.

Metoda de analiză folosită este cea a investigaţiilor moderne de dendrocronolgie şi modelare matematică de analiză a seriilor dendrocronologice corelate cu variaţia temperaturii medii, a precipitaţiilor medii şi a valoriilor medii a volumului inundaţiilor. Seria indicilor de creştere se corelează seminificativ cu media zilnică a temperaturilor pentru o singură lună şi foarte semnificativ cu media precipitaţiilor lunare la o probabilitate de acoperire de 68%.

Analiza detaliată a seriilor dendrocronologice a permis realizarea unui model dendroclimatologic folosind regresii Hugershoff şi regresii estimatoare a indicilor modelului propus, ca în final să realizeze cuantificarea capacităţii hidrologice a plantelor şi să stabilească influenţa acesteia în creşterea în diametru la stejarul pedunculat.

Noutatea cercetărilor rezultă în special din faptul că plecând de la seria indicilor de creştere şi seria datelor climatice înregistrate a fost posibilă realizarea unui model dinamic de analiză a creşterii stejarului pedunculat din pădurile de luncă ale Dunării.

Cristian Popa