Studenţii italieni din Padua, în trecere, vizitează Sinaia (1921)

Autorităţile din Sinaia anunţă că studenţii din Padua vizitează România, deci şi Sinaia. Grabă mare! Ne sosesc oaspeţii italieni, cum să-i primim mai frumos? Cu pavoazarea: “Bine aţi venit în italieneşte şi româneşte la gară, spre castele, la parc, la Cazinou! Cu steagurile culori italiene şi româneşti! La gară, o cuvântare frumoasă, rostită de profesorul Stinghe şi de către şeful promoţiei. Corul va cânta “Bine aţi venit, dragi prieteni, vă primim cu îmbrăţişări … (compunere ad hoc).” Latina gintă e regină într-ale lumii ginte mari … Trei culori cunosc pe lume, Gaudeamus igitur … Prânzul se va servi în aula Cazinoului. Studenţii noştri vor executa conducerea oaspeţilor la Cazinou şi la Castele.

Trenul intră în gara Sinaia. Pe peron, primarul primeşte oaspeţii cu tradiţionala pâine şi sare, cu cuvintele: Bine aţi venit, oaspeţi fraţi italieni, care ne vizitaţi castelele … Ca amintire, predă poza celor două castele profesorului conducător. Corul cântă “bine aţi venit … dragi prieteni italieni.”

După acest moment de tradiţie, profesorul nostru rosteşte cuvântul său de bun venit oaspeţilor italieni pe terenul Sinaiei şi că această vizită prietenească a studenţilor celor două ţări surori – are o mare

importanţă pentru ambele ţări. Încheie cuvântarea cu: “trăiască şi-nflorească prietenia dintre ţările surori, Italia şi România”. Corul nostru cântă: “Latina gintă e regină …” Profesorul italian răspunde cuvântării profesorului nostru şi încheie cu cuvintele: “Vivat, crescat, floreat amicitia Romania e soror Italia!”

Şeful promoţiei noastre C.C. Georgescu ridică şi mai mult sentimentul de prietenie care să domine între studenţii ambelor ţări prin cuvinte alese din ambele limbi – română, latină şi italiană şi încheie cu cântecul latin: “Gaudeamus, iuvenes dum sumus!”

La aceasta, un student italian răspunde cu încheierea cuvântărilor: studenţii de pe întregul glob sunt copiii eternei prietenii şi ai umanităţii, bazată pe “Alma mater” ştiinţa tuturor naţionalităţilor. Studentul italian este frate cu studentul român, fiindcă suntem de origine latină; studiem ca să fim utili gintei latine, cât şi altor ginte şi popoare! După aceste cuvântări şi cântări, oaspeţii au fost conduşi de studenţii noştri la vizitarea castelelor, în sala Cazinoului, la prânz şi la plecare.

Teza la topografie – Piscul Câinelui – ridicare în plan la scara 1: 5000

Din timpul programat pentru lucrările practice de 60 zile (15.VII-15.IX.1921), la lucrările de silvicultură şi amenajarea pădurilor s-au economisit opt zile. Studenţii au terminat lucrările, le-au trecut în caietele de practică, pe titluri şi substituiri, cu desfăşurare justă, cu tehnicitate amplă, cu semnătura şefului de lucrări: bun spre examinare, ss/ing. V. Stinghe.

Pentru teza de la topografie ne-au mai rămas 15 + 8 = 23 zile. Lucrarea cere mai multe zile de studiu practic pe teren: sus, pe munte, avem greutăţi neprevăzute (ceaţă, teren accidentat, vreme nefavorabilă etc.). Instrumentul topografic este tahigraful Starke, care are aspectul unui teodolit. Diviziunea cercurilor gradate se citeşte microscopic, este centezimală. În comparaţie cu busola topografică, tahigraful Starke e superior busolei topografice. În mod obişnuit, se foloseşte la ridicări în plan prin metoda drumuirii.

Fiecare student este obligat să ridice în plan un poligon de zece laturi. Poligonul, la scara 1:5000 se va trece în caietul de lucrări practice, cu tabelul laturilor reduse la orizont şi cu orientarea acestora ca materie de examen.

Domeniul Piscul Câinelui păşune montană, circa 1500 ha

Acest domeniu al Statului este situat la o altitudine de peste 1800 m, cu o suprafaţă de circa 1500 ha. E un gol de munte, care serveşte ca păşune alpină pentru ovine şi bovine şi constă din platouri montane, cu înclinare către viroagele care le foarfecă în partea lor de jos. Cât vezi cu ochii, numai iarbă cu trifoi montan, cu colibe pentru păstori şi ţarcuri pentru vite.

Pe malurile pâraielor şi al viroagelor se urcă tufişurile de arin verde, stropite ici şi colo cu câte o larice sau cu molizi tabulari.

Mai jos, sub acest domeniu, spre vest, se întind pădurile ocolului silvic Sinaia.

Coliba pentru studenţii în practică, august-septembrie 1921

În pădure, sub poalele păşunii alpine, la adăpostul câtorva fagi pletoşi, pe malul unui izvor, se ridică un tăpşan cu coliba studenţilor. Aici a petrecut fiecare student 12-15 zile de adevărată viaţă studenţească, viaţă de adolescent intelectual, la ridicarea în plan a acestui domeniu Piscul Câinelui. Profesorul nostru, şef de ocol, a dat dispoziţie să se construiască o colibă de vară pentru studenţii sosiţi la lucrările practice.

Descrierea sumară a colibei. Două crăcăni, zise furcile colibei, sunt înfipte la o distanţă de 10 m. Ele sunt legate sus de o prăjină, zisă coama colibei. Jos, două bârne aflate la distanţa de 6 m, formează cosoroabele, zise tălpile colibei, pentru că pe ele se sprijină căprioreala. Tot pe căpriori se fixează cu cuie şi leaţurile, pe care se leagă cetina de brad în mănunchiuri. Acestea se acoperă unul pe altul de jos în sus, ca şindrila de casă. Când plouă, apa se scurge de pe tablele colibei în cele două şanţuri săpate în lungul tălpilor. Fumul are gaură de ieşire sus, la coamă. Uşa se închide noaptea, ca să nu tragă curenţii de aer.

Focul arde toată noaptea. Studenţii stau pe laviţele din bârne necojite, în lungul vetrei de foc, stau la poveste, cântă cu acompaniare de chitară, de mandolină etc.

În colibă, pe jos: rogojine de papură uscată, pe ramuri de brad, peste care studenţii aştern pături cazon. În colibă este cald, studenţii dorm cu hainele sub cap şi cu picioarele la foc. Când se trezeşte câte unul, mai pune câteva lemne pe foc.

La colibă: diviziunea muncii pe echipe de studenţi

Pentru munca de teren, la ridicarea în plan, studenţii s-au împărţit în patru echipe de câte 15 studenţi care lucrează pe munte patru zile, cu schimbul. În curs de 20 zile, fiecare student a lucrat patru zile sus pe munte, la planul domeniului Piscul Câinelui. Jos, în Sinaia, rămân 45 elevi la prelucrarea datelor luate pe teren. Pe teren se lucrează intens, câte opt ore la zi. În timp de 160 ore se presupune că se vor culege toate datele necesare pentru această lucrare de ridicare în plan. Pe teren, cu instrumentul lucrează şase studenţi dimineaţa şi şase după masă (doi la instrument şi patru la stadii, cu schimbul).

Fiecare student este obligat să precizeze porţiunea lui de plan, lucrată cu datele culese de pe teren. Diviziunea muncii şi viza caietelor de practică revin în sarcina şefului de promoţie, C.C. Georgescu. El pune viza “bun pentru control”. Ultima viză de control “bun pentru examinare”, anul III lucrări practice 1921, o dă profesorul V. Stinghe.

Menajul studenţilor la colibă

La colibă rămân permanent opt sau nouă studenţi, care se îngrijesc, cu ajutorul unui pădurar, de menajul echipei de pe teren. Ei împart munca lor în echipe: de cărat lemne, de îngrijit focul din colibă, de hrana echipei (dejun, prânz, cina de la Sinaia), de spălatul vaselor de bucătărie şi a veselei, de laptele de la stână etc. Diviziunea muncii o face şeful de promoţie, care îl substituie pe profesorul V. Stinghe.

Întrebări la topografie din caietul de lucrări practice

Dintre întrebările puse, amintim: avantajele instrumentului tahigraf Starke, tabele de reducere la orizont, scări la ridicarea în plan, închiderea poligonului prin metoda drumuirii, ecuaţia unei drepte şi folosirea ei în topografie, raportarea aliniamentelor prin coordonate.

Pârşul de pădure, zis popândăul somnoros (Myoxus glis)

E o noapte adâncă. Studenţii în general dorm în linişte; unii mai sforăie, alţii vorbesc frânturi de cuvinte neînţelese, iar majoritatea au respiraţia adâncă, sănătoasă. Focul nu mai arde viguros, ca seara … Probabil că şi el vrea să doarmă! Pe furca colibei, mai multe cuie mari de lemn, pentru atârnat vesela: cratiţe, culişere, căldarea de mămăligă, pungile cu farfurii, etc. Prin uşa colibei, întredeschisă, văd că intră trei animale cu aspect de veveriţă. Se uită sfios, ascultă şi apoi, repede la culişere şi la căldare:încep să roadă mămăliga uscată de pe lemn. Rod cu grabă şi cu spor, până ce lemnul rămâne alb, ca din strung. Se mai reped apoi la căldare, unde rod scrumul, până ce se satură şi … pe uşă, repede, afară! Pârşii formează familia lor, care face trecerea de la veveriţe la şoarecii adevăraţi. Au următoarea formulă dentară: 40202=20

Urechile sunt aproape lipsite de păr, coada e mai scurtă decât corpul. Pe lungimea cozii, părul în smocuri formează două rânduri simetrice. Pe spate, părul e gri-şoriciu, lateral e mai deschis. Partea abdominală e alburie, iar coada e brună. Lungimea totală a corpului e de 30 cm. Pârşii sunt răspândiţi în întreaga Europă sudică. În Iugoslavia e foarte frecvent şi e prins în capcane. Carnea lui e comestibilă. Din blana lui se confecţionează căciuli şi mesade la mantale.

Pârşii cauzează daune în culturile pomicole. În pădure devoră ghinde şi jir. În molidişurile tinere (părişuri şi prăjinişuri), roade coaja arborilor în formă de spirală, din treimea de sus. Uneori daunele sunt mari şi se iau măsuri de exterminare. Se cunoaşte atacul de pe urma dinţilor, care sapă în lemn. Se vorbeşte despre aceste rozătoare că vara îşi construiesc un cuib la adâncimea de un metru în pământ, cu 3-4 camere, unde îşi plasează hrana şi apa necesară pentru şapte luni, cât doarme. Nu este prolific, ca alte rozătoare.

Numele de Piscul Câinelui

Piscul muntelui e un vârf ascuţit, stâncos piatră goală, fără vegetaţie, doar ici şi colo stropit cu flori de colţ albumiţe, albumeală (Gnaphalium leontopodium Leontopodium alpinum).

Pisc poate fi şi vârful unei culmi, al unei coame de munte, văzut din zările albastre. În cazul nostru muntele, văzut din depărtare, poate să aibă înfăţişarea unui câine coama acestuia, care se înalţă într-un pisc stâncos, fără vegetaţie, zis Piscul Câinelui.

(…) Lucrările practice la ocolul silvic Sinaia pentru promoţia 1918-1921 la încheierea anului III iau un sfârşit bun

Studenţii acestei promoţii sunt la sfârşitul ridicării în plan a domeniului Piscul Câinelui. Alţii, mai vrednici, şi-au trecut în caietele de practică aliniamentele lucrate personal şi calculate. Acum aşteaptă raportarea datelor luate de colegii lor pe teren şi închiderea poligonului. Ei vor copia apoi planul Piscul Câinelui la scara 1:5000 şi vor marca porţiunea de care răspunde fiecare personal.

Toată lucrarea s-a executat în bune condiţiuni; fiecare student a trecut la citirea pe instrument, cât şi la aşezarea lui în staţie. Fiecare e mulţumit că a lucrat la această ridicare în plan cu tachigraful Starke şi că cunoaşte bine manipularea acestui instrument. Poligonul domeniului Piscul Câinelui s-a închis în bune condiţiuni. Profesorulconducător de lucrări e mulţumit, iar studenţii, odată cu terminarea acestei lucrări, încheie stagiul de lucrări practice, anul III, Sinaia, 1921.

Acum, fiecare student trece datele de pe teren în caietul de practică, îl depune spre vizare colegului-şef de promoţie. După viza acestuia, „bun pentru control”, caietul este depus la cancelaria profesorului-conducător de lucrări.

Profesorul V. Stinghe examinează desfăşurarea tezelor date studenţilor anului III ca lucrări practice de încheiere a studiilor din caietele de practică supuse spre viză. Află că studenţii au disecat bine subiectele tezelor, le-au desfăşurat satisfăcător şi pune viza sa: „Controlat şi aflat bun pentru examinare, ss/V. Stinghe”.

Şeful promoţiei ridică şi împarte caietele de lucrări practice vizate de profesorul conducător colegilor săi. Aceştia le deschid, constată viza dată de conducător şi se simte fiecare uşurat şi recunoscător.

La propunerea şefului de promoţie, studenţii îi fac o serenadă profesorului conducător, ca prinos de recunoştinţă şi de mulţumire pentru munca depusă la îngrijirea sa de studenţii acestei promoţii, ai anului 1921. Profesorul invită cântăreţii la un pahar cu bere.

Gândurile mele … nostalgice

Am ajuns şi ziua mult aşteptată de întreaga promoţie, ziua când spunem “adio Sinaie” a lucrărilor practice din vara anului 1921. Aici, fiecare dintre noi am petrecut cele mai frumoase zile din viaţa de adolescent intelectual, ca student la Cultura pădurilor.

Mă gândesc şi acuma: “Ce era să-mi doresc mai mult decât să fiu student tânăr, cu succese la studii, idealist, sănătos, să lucrez zile şi săptămâni vara pe munte, în plin soare … Seara să o petrec în cântecele tinereţii mele, în aerul sănătos, cu miros de brad, şi cu picioarele la focul deschis … din colibă!” Şi acum îmi zic: “Sinaia, cu amintirile tale plăcute din viaţa mea de student, tu îmi eşti totdeauna dragă …” Aici am gustat eu tot ce aveai mai frumos pentru mine ca student: peisajele de la Castelele Peleş şi Pelişor, soarele, aerul şi apa de pe Piscul Câinelui şi plăcutele seri cu cântece studenţeşti de la colibă. Sinaia, tu ai fost pentru mine o fărâmă din raiul vieţii mele de student pe care eu nu o pot uita! Adio Sinaie, alături de nostalgia vieţii mele de student, că astăzi nu te mai pot revedea cu ochii de studios ca în tinereţele mele!

(…) Predarea inventarului de la hotel

În ziua următoare s-a pregătit tot inventarul de care ne-m servit: patul, cu toate accesoriile pentru dormit, dulapul de haine, scaunul, masa. În momentul când totul era curat scuturat, şters de praf, spălat, călcat, a început predarea. La predare, magazionerul hotelului s-a mirat cât de curat au ştiut să ţină studenţii acest inventar, fără lipsuri şi fără deteriorări! Chiar şi curtea hotelului s-a predat curată şi proaspăt măturată! Şeful promoţiei, în numele studenţilor, a luat rămas bun de la magazionerul hotelului şi de la bucătăreasă. După obiceiul tradiţional – li s-a înmânat şi câte un „ciubuc gras” pentru timpul servit, ca din partea studenţilor, pentru bună voinţă şi ca amintire plăcută, de bună servire.

Încheierea anului III de studii în 1921. Examinarea caietelor de practică şi susţinerea tezelor

Studenţii predau în termen caietele spre examinare. Comisiunea de profesori le examinează lucrările practice sunt notate cu foarte bine, bine şi satisfăcător. Apoi se trece la susţinerea tezelor lucrate pe teren. Examene severe de susţinere a subiectelor din teze şi de lămurire a termenilor tehnici în cultura, exploatarea şi amenajarea pădurilor.

Examenele s-au desfăşurat în perioada 20.IX–30.IX.1921, după care s-a afişat lista cu media examenelor din lucrările practice care împreună cu media notelor pe trimestre formează media de închidere a anului III al şcolii, care dă dreptul candidaţilor să se supună apoi examenelor de diplomă. Studenţii susţin tezele de practică şi sunt notaţi cu notele arătate mai sus.

Întreaga promoţie 1918-1921 a trecut cu succes examenul de încheiere a anului III de studii şi se supune examenelor de diplomă. Subiectele proiectelor de diplomă:

– la cultura pădurilor împădurirea unui teren deschis din zona stejarului pedunculat.

– la amenajarea pădurilor părţile componente ale unui amenajament din zona pădurilor de răşinoase în amestec cu foioase. Un exemplar din fiecare componentă a amenajamentului, cu caracterizarea de tehnicitate.

– la construcţiile forestiere podul de lemn peste un pârâu, figuri şi denumirea fiecărei piese cu folosirea acestora; construcţia unui drum forestier, cu figuri, cu denumire tehnică şi folosirea acestora şi construcţia unei case forestiere, cu denumirea tehnică a fiecărei încăperi şi a pieselor componente.

Plus împărţirea timpului de rezolvare a proiectelor şi de susţinere a acestora, scrierea şi înmânarea diplomelor. Perioade:

– între 1.X-10.X.1921 – discuţiile pe marginea proiectelor de diplomă şi culegerea datelor pentru documentare.

– între 11.X-30.XI.1921 – prelucrarea proiectelor şi predarea acestora la cancelarie – pentru examinare – ca formă, stil şi tehnicitate în Caietele de lucrări practice.

– între 1.XII-6.XII.1921 – examinarea lucrărilor ca formă, stil şi tehnicitate din caietele de lucrări practice.

– între 7.XII-20.XII.1921 – examinarea studenţilor la susţinerea proiectelor de diplomă şi clasificarea acestora.

– între 21.XII–28.XII.1921 – întocmirea şi scrierea diplomelor şi a certificatelor de absolvire a Şcoalei Superioare de Silvicultură din Bucureşti.

Pe data de 29. XII. 1921: ridicarea diplomelor şi certificatelor de absolvire de la cancelaria instituţiei, iar pe data de 30. XII. 1921 – înaintarea cererilor de încadrare în serviciu.

Repartizarea în serviciu a tinerilor absolvenţi

Întreaga promoţie 1918-1921 a susţinut cu succes proiectele de diplomă. Studenţii s-au clasificat fiecare după merit, au ridicat certificatele şi diplomele de absolvire. În mod disciplinat şi cu respectul cuvenit şi-au luat fiecare rămas bun de la venerabilii lor profesori, cât şi de la personalul de cancelarie.

Cererile de încadrare în serviciu s-au depus la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, la Casa Pădurilor. Aceasta a repartizat tinerii absolvenţi la ocoalele silvice din întreaga ţară, cu titlul de „inginer silvic stagiar”.

Pentru lucrările din Minister, Casa Pădurilor a menţinut câţiva ingineri tineri, printre care mă aflam şi eu.

În serviciul ministerului, ca inginer stagiar la Casa Pădurilor Statului (C.A.P.S.) de la 1.I.1922 2.II.1923)

În biroul consilierului silvic Crateru. Consilierul silvic Crateru era aproape tot timpul ocupat cu Controlul Regiunilor silvice şi controlul ocoalelor silvice. La birou îl substituiau două funcţionare cu vechime în serviciu şi o dactilografă tânără.

Serviciul în Minister se executa între orele 8-13, cu semnarea condicii. Duminicile şi sărbătorile oficiale şi cele creştineşti se ţineau cu multă demnitate. După masă se făcea serviciu de voie.

Obiectul serviciului: dosare de la ocoalele silvice expediate de către regiunile silvice – cu exploatare pe volum şi suprafaţă a posibilităţii pădurilor – proiectate pe anii viitori – spre aprobare. Biroul Crateru avea misiunea să controleze aceste dosare, să justifice posibilitatea de raport cu produsele accidentale şi să supuie apoi dosarele cu propunere de aprobare Direcţiei Casei Pădurilor. Referatul trebuia să fie bine întocmit şi foarte bine motivat, altfel dosarul era respins şi referatul amendat cu reţinere din salar.

Aici am lucrat 6 luni (1.I-1.VII.1922) şi am învăţat cum se face un raport, un referat, un ordin, o adresă, o corespondenţă oficială şi o referire strict confidentă.

În biroul consilierului N. Elefterescu. Acesta lucra toate dosarele cu vânzări prin licitaţie publică – de loturi de pădure în picioare. Biroul lui era ajutat de un student în filozofie şi de o dactilografă.

Om sever, lucrez dimineaţa şi după masă. Mai avea şi dosarele cu masa lemnoasă exploatată în regie proprie, diversele sortimente, vânzările la populaţie.

Pentru pădurile din Ardeal lucrează consilierul silvic Comănici, ajutat de un inspector silvic, iar pentru pădurile din Basarabia lucrează inspectorul silvic Robănescu D., ajutat de un subinspector silvic.

În biroul consilierului Elefterescu am lucrat şapte luni, între 1.VII.19221.II.1923. Aici am învăţat cum să întocmesc actele oficiale pentru o licitaţie publică, am întocmit referate cu propunere de aprobare, corespondenţă oficială cu regiunile şi cu ocoalele silvice etc.

Administraţia Pădurilor Statului în trecut şi în prezent

Statul posedă păduri pe imense suprafeţe, păduri virgine, care nu aveau un amenajament modern. Pădurile erau denumite după localităţi şi se administrau de către ocoalele silvice. Un ocol silvic de la munte avea în stăpânire sute de mii de ha, de la coline câteva zeci de mii, iar de la câmpie câteva mii de ha de pădure.

Exploatarea se făcea prin regulamente de exploatare, zise şi amenajamente provizorii, în care se prevedea staţiunea pădurii, revoluţia = ciclul de producţie pentru speciile forestiere principale din staţiune, posibilitatea anuală pe suprafaţă. Volumul masei lemnoase se scotea după doborâre şi fasonarea sortimentelor brute ale lemnului. Suprafeţele de pădure doborâte de vânt şi zăpadă se scădeau din suprafaţa posibilităţii. De exemplu, dacă pădurea ocupă 1000 ha, iar ciclul de producţie e de 100 de ani, posibilitatea anuală e 10 ha/an. Dacă vântul a doborât 5 ha, posibilitatea pădurii în acel an va fi numai de 5 ha.

De aici rezultă loturile de pădure scoase în vânzare prin licitaţie publică, care reprezintă suprafaţa de posibilitate = creşterea anuală a întregii păduri.

O altă exploatare a masei lemnoase e pe fir de arbori în picioare, din o anumită pădure. Noţiunea de arboret şi a claselor de vârstă nu-şi aflau explicare şi nici aplicare în trecut. Ocoalele silvice din valea unui râu formau o regiune silvică, care în Minister avea ca direcţie Casa Pădurilor, cu birouri în întreaga ţară.

Biroul Comanici îmi cere mutarea la Ocolul silvic Abrud, regiunea silvică Câmpeni

La ocolul silvic Abrud, şeful ocolului silvic a trecut în pensie la limita de vârstă. Ocolul silvic devine vacant chiar în februarie 1923.

Se cere un inginer tânăr cu experienţă la ocuparea postului vacant şi m-au aflat pe mine din întreaga promoţie. Biroul Comănici face propunere şi directorul Casei Pădurilor aprobă să ocup postul neîntârziat. Sunt chemat la directorul C. Opran, mi se pune în vedere situaţia din Abrud, în caz de refuz mă aşteaptă demisia.

Mă gândesc: tocmai acum, în timp de iarnă, mutare în Ardeal, la Abrud, în Munţii Abrudului! Populaţia săracă, cântă: “Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă’n poartă”. Moţii Ardealului rudari cu doniţe şi cu ciubare … Ce e de făcut ?

În Bucureşti am prins legături: eram înscris la facultatea de drept, unde frecventasem prelegerile de după masă, mai aveam şi câteva lecţii de limba germană şi matematici la elevii de liceu, din case bune, aşa că cu multă chibzuială trebuie să procedez, pentru a le satisface pe toate.

Văd aici că soarta mea, de data aceasta, nu mi-a fost chiar aşa de favorabilă. Fac un plan chibzuit: rămân în Bucureşti până în iulie 1923. Îmi dau demisia şi înaintez cerere către Administraţia Fondului bisericesc în Cernăuţi; decât la Ocolul silvic Abrud, între oameni necunoscuţi, mai bine la Fondul Bisericesc, între oameni cunoscuţi şi prietenoşi.

Un om obosit: într-o vacanţă de lungă durată

După ce mi-am dat demisia de la Minister, am rămas în Bucureşti aproape cinci luni. Mă simţeam obligat din punct de vedere moral să rămân până la încheierea anului şcolar la licee: aveam lecţii de limba germană şi matematici la fiul unui inginer constructor, la doi fii ai unui comerciant de fierărie, la fiul unui preot … Elevii erau buni la învăţătură, iar părinţii erau foarte mulţumiţi de modul cum predam lecţiile.

Gazdei mele i-am comunicat că am fost trimis de Minister ca şef de ocol în Ardeal şi eu am refuzat acest post, iar acum rămân în Bucureşti până la încheierea anului şcolar, pentru că am lecţii, iar în iulie plec la Cernăuţi ca inginer silvic la Fondul Bisericesc.

Zis şi făcut. La plecare mi-am luat rămas bun de la şeful meu de birou, consilierul silvic N. Elefterescu, care ţinea mult la mine. Eram părtaşi frăţeşti la descărcările furtunoase, în valuri neterminabile din partea lui C. Opran, administratorul Casei Pădurilor.

Părinţii copiilor unde dădeam lecţii, cât şi buna mea gazdă, au regretat mult plecarea mea, care pentru mine era o lovitură a sorţii. Pe toţi i-am lăsat cu bine, sănătoşi şi cu frumoase speranţe în viitor.

Din iulie până în octombrie 1923 am petrecut timpul acasă, între ai mei. Din Bucureşti le-am adus cadouri şi carul cu poveşti: cum m-au forţat în februarie să plec în serviciu la Ocolul silvic Abrud, în Ardeal, unde am refuzat plecarea, cum miam luat rămas bun de la şeful meu, unde am lucrat un an etc.

Acum vreau să stau acasă, în vacanţă, ca un om obosit şi aştept numirea mea în serviciu la Fondul Bisericesc din Cernăuţi, ca inginer silvic. Acasă le-am ajutat la munca câmpului, la construcţia unei case noi pentru fratele Dumitru …

Adio Bucureştiul meu din studenţie

M-am gândit: ce bine mi-a mers prin toţi anii de studii, cât şi în anul în care am servit la minister. Peste tot am întâlnit oameni buni, prevenitori şi atenţi la cuvântul bucovinean. Mi-au oferit bursa statului şi diploma de inginer silvic, mi-au deschis calea să ocup un post de răspundere în serviciul de cultura pădurilor pe întreaga ţară.

Că am refuzat să fiu şef de ocol la Abrud, aceasta s-a compensat acum, cu cererea adresată Fondului bisericesc, unde m-au admis în acelaşi an (1923).

Dacă rămâneam cu studiile mele la Viena, acolo se pregătesc inginerii silvici mai mult pentru cultura răşinoaselor. Pădurile austriece sunt păduri aproape lipsite de foioase. Acolo nu puteam să fiu bursierul statului, ori cât de bună medie aş fi obţinut la examene. Acolo intram în tratamentul străinilor: “Auslander, gut für den Orient?”

Rămâne să mulţumim tot timpul în gând venerabilor noştri profesori pentru tot concursul oferit studenţilor bucovineni în cultura pădurilor.

Despre Fondul Bisericesc, perioada până la 1914

Fondul Bisericesc al Bucovinei a fost înfiinţat de împăratul Iosif al II-lea prin comasarea pădurilor mănăstireşti. Se întindea pe o suprafaţă de sute de mii de hectare, cu exploatări de masă lemnoasă din 31 ocoale silvice, cu exploatări miniere, căi ferate forestiere, drumuri forestiere, băi de acid carbonic la Vatra Dornei etc.

Până la primul război mondial, personalul de conducere germani, cehi şi români erau ingineri silvici absolvenţi ai Şcoalei Superioare de Silvicultură din Viena şi absolvenţi ai Şcoalei Medii de Forestieri din Mariabrunn, trimişi de Ministerul Agriculturii din Viena. Bugetul acestei instituţii se aproba de însuşi împăratul Francisc Iosif I de Habsburg.

Conducerea acestui Fond era încredinţată unui administrator general, numit de minister, fiind ajutat de directori pe servicii: direcţia personalului, direcţia drumurilor, direcţia amenajărilor, direcţia controlului, direcţia juridică, direcţia contabilităţii, direcţia arhitecturii, direcţia administrativă.

Tinerii ingineri silvici şi stagiul lor de practică

Tinerii ingineri silvici absolvenţi ai unei şcoli superioare de silvicultură -Viena, Bucureşti, Bratislava, Semnitz odată ce erau admişi în serviciul Fondului Bisericesc, erau obligaţi să treacă mai întâi prin stagiul de practică din secţia de amenajarea pădurilor, condusă de consilierul silvic Frantz Czech.

Aici se învăţa procedeul practic, aplicat pe teren la alcătuirea amenajamentului unei păduri. Durata acestei practici era la început de şase ani, reducându-se apoi la trei ani. Vara se lucra pe teren la culegerea datelor, iarna la birou, la utilizarea datelor culese.

După aceste cunoştinţe se trecea la alcătuirea părţilor amenajamentului nou: registrul comemorativ al pădurilor ocolului silvic, descrierea parcelară sol şi arborete, clasele de vârstă a arboretelor, determinarea volumelor existente, volumul de creştere anuală pe parcele şi pe întreg ocolul silvic, posibilitatea ocolului pe volum, suprafaţă la an şi hectar, cartarea ocolului silvic harta arboretelor în culori, după clasele de vârstă, harta economică a tăierilor, harta cadastrală a ocolului, harta cantoanelor silvice de pază.

După stagiul de practică la amenajarea pădurilor, se trecea la stagiul de asistenţă a şefului de ocol.

Stagiul de asistenţă pe lângă şeful ocolului silvic

După îndeplinirea stagiului de amenajare, urmează stagiul de asistenţă. La început, acest stagiu era de şase ani, apoi s-a redus la 3 ani. Era perioada de aplicare a dispoziţiilor din amenajament pe teren, care se aplică pe teren timp de 10-12 ani. Când produsele accidentale arborii doborâţi de vânt, de zăpadă, atacaţi şi uscaţi în picioare se majorează, volumul acestora se scade din posibilitatea anuală a ocolului silvic.

Abia după realizarea acestor două stagii tânărul inginer avea dreptul să ocupe la Fondul Bisericesc un post de conducere a unui ocol silvic. Şeful de ocol (Forstverwalter) trebuie să cunoască bine staţiunea forestieră unde lucrează, cât şi speciile forestiere spontane, să păstreze echilibrul staţional natural şi să majoreze potenţialul de producţie al ocolului silvic unde lucrează.

Atribuţiile secţiei de amenajare a pădurilor la Fondul Bisericesc

Dispoziţiile unui amenajament sunt valabile pentru o perioadă de 10-12 ani. În acest timp, pădurea, prin creşterile ei, îşi modifică aspectul, astfel că se cer alte dispoziţii, alte măsurători, alte calcule, alte descrieri de arborete, alte determinări de creştere, altă posibilitate a pădurii pentru alt deceniu, deci un nou amenajament.

Comisiunea de amenajare constată la timp pe teren care sunt cerinţele pădurii, şi care urmează să fie realizate în deceniul următor. Din zece în zece ani, amenajamentul ocolului silvic se schimbă, rămânând în permanenţă pe teren parcelele de pădure cu liniile parcelare şi cu liniile somiere, cu bornele lor, drumurile împietruite, ciclul de producţie, apoi harta cadastrală, cu săgeţile în roşu, care arată direcţia vânturilor periculoase şi potecile de pază.

Comisia de amenajare, la întocmirea noilor dispoziţii, are în vedere cultura noilor arborete, echilibrul staţional natural şi majorarea potenţialului de producţie a staţiunii prin cultura speciilor forestiere spontane. Aceasta lămureşte pe deplin cele două stagii de practică care li se cereau tinerilor ingineri silvici la ocuparea postului de şef de ocol. Secţia de amenajare ţine şcoală cu tinerii ingineri, atât vara pe teren, cât şi iarna la prelucrarea datelor, în birou.

Primire în serviciul fondului bisericesc ca “elev silvic zilier”, începând cu 1 noiembrie 1923

În octombrie 1923 sunt înştiinţat, prin adresă oficială, de admiterea mea ca “elev silvic” între cadrele funcţionarilor din Administraţia Fondului Bisericesc, începând cu data de 1 noiembrie 1923.

Nu ştiam de Secţia de Amenajare, nici de conducătorul ei şi nici de serviciul pe care îl voi îndeplini. Astfel, îmi fac prezenţa la Direcţia Personalului, de unde sunt trimis la Secţia de Amenajare; aici bătrânul Franz Czech mă trimite la dr. Scharbert, care mă introduce în serviciu: o sală cu mese lungi, la mese, tineri cu aparate, măsoară pe hărţile forestiere suprafeţe poligonale de subparcele, de la câteva ocoale silvice. Văd că nu se mişcă nici unul. Toţi stau cu capetele pe planşete, citesc datele de pe planimetre şi le trec pe coli de hârtie albă. Tăcere de cimitir: muncă serioasă până sună pauza.

Pentru instructaj, sunt dat pe mâna unui tehnician mai în vârstă, care începe imediat: acesta ridică planimetrul cu care lucrează, arată braţele instrumentului, modul de fixare, cilindrul numerotat şi modul cum se lucrează şi cum se citeşte cifrele, necesare la calcularea suprafeţelor.

În pauză, mă întâlnesc cu colegii mei de la Bucureşti, Dan, Ţibu, Bucevschi, Cîrlea, Orheianu, Hulubaş, iar de la Viena Heinrich Pichelmayer, Kernasenko şi printre ei, o pleiadă de tehnicieni. Dau mâna cu toţii, mă întreabă cum de am ajuns la Fondul Bisericesc, că eram tare şi “bine văzut” la Minister. Le povestesc istoria mea şi văzând că sunt supărat, colegii mei m-au încurajat: “de-ai fi sănătos, că muncă se găseşte oricând pentru un inginer silvic”.

Primirea ca “elev silvic”, se justifică prin consiliul care s-a ţinut la Direcţia Personalului, referitor la salarizarea tinerilor ingineri stagiari din “Şcoala consiliului Franz Czech”, conducătorul Direcţiei Amenajărilor.

Salarizarea noastră nu era prevăzută în Bugetul Fondului bisericesc şi de aici primirea în serviciu ca “elevi silvici zilieri”.

Stagiul de practică la şcoala Frantz Czech

Subsemnatul, am executat stagiul în “Şcoala Czech” numai 10 luni: şase luni la birou am măsurat cu planimetrul suprafeţele ocupate de arboretele din clasa I şi II de vârste (1-20 şi 21-40 ani), iar alte patru luni am măsurat pe teren cu busola topografică arboretele din ocolul silvic Cârlibaba, din aceleaşi clase de vârste.

Îndrumările necesare le-am primit de la colegul meu, Dan Ilie, şeful echipei pe teren. Acesta, ca şef, a trecut apoi la descrierea arboretelor din parcelele echipei sale sub îndrumarea şi controlul consilierului Fr. Czech. La descriere, se notau caracteristica solului şi ale arboretului, specia, amestecul, consistenţă, vârstă, starea de vegetaţie etc.

Ocupaţia mea cu busola pe teren a durat din luna mai până în august 1924. Tot atunci primesc ordinul de repartizare la şcoala de forestieri din Rădăuţi, în calitate de profesor. Şeful echipei, inginerul Dan Ilie, a regretat această schimbare, sosită pe neaşteptate, dar ordinul de sus se execută, nu se discută.

Prezentare la şcoala de forestieri din Rădăuţi

La 1 septembrie 1924 m-am prezentat la serviciu la direcţia acestei şcoli, care aparţine Fondului Bisericesc din Bucovina. Şcolarizarea durează timp de doi ani, Fondul bisericesc întreţinând în regie proprie această şcoală şi formând aici personalul de care are nevoie.

Elevii acestei şcoli au ca pregătire 3-4 clase gimnaziale şi 2-3 ani de serviciu la ocoalele silvice ale Fondului Bisericesc. Absolvenţii şcolii sunt candidaţii unui post de şef de canton silvic Revierförster, zis “ferster”, adică forestier cum ar fi astăzi postul ocupat de un tehnician silvic.

*

* *

Directorul şcolii, inginerul silvic Valerian Guminsky, e un tânăr absolvent al Şcolii Superioare Silvice din Viena, promoţia 1920. Ca ajutor, directorul avea un inginer silvic, profesor, şi un forestier bătrân, secretar. Primul îl ajuta pe director la predarea obiectelor de specialitate, iar al doilea ţinea situaţia actelor de cancelarie, vânătoarea, ţinta forestierului de pază şi protecţie cu carnetul de serviciu şi divizarea acestuia cu ocupaţia severă a zilelor de muncă ş.a.

Cu directorul şcolii, un om foarte amabil şi prietenos, cu un simţ colegial deosebit de intim, am făcut împreună stagiul lucrărilor practice în 1919, la Ocolul silvic Gura Humorului. Era căsătorit cu o vieneză, frumoasă şi foarte gospodină.

Directorul mi-a arătat clasa pentru învăţământ, cancelaria şcolii, mi-a prezentat secretarul, mi-a arătat pepiniera forestieră, cu tarlalele şi răzoarele frumos îngrijite şi cu movila de compost. Mi-a arătat şi cărţile după care se ghidează învăţământul de la clasă: “Manualul pădurarului “ (I. Krutter Leitfaden für Lernkurs) şi cele patru volume Eckert-Lorenz, cărţi de predare a învăţământului la liceul silvic din Maria-Brunn.

M-a condus apoi la camera mea, mobilată sumar, apoi mi-a dat un concediu de strămutare, de 14 zile. Pe data de 15 septembrie 1924 urma să fiu prezent la serviciu, la examenul de admitere a unei noi serii de elevi, recomandaţi de ocoalele silvice. Am stat la masă fiind oaspetele familiei şi la plecare mi-am luat rămas bun, cu cuvinte prieteneşti.

Scurt istoric al învăţământului silvic din Bucovina

1.Şcoala de pădurari din Frătăuţi – perioada 1883-1891, 160 absolvenţi. În anul 1883 Iulius Krutter, trimis de ministerul din Viena ca şef de ocol în comuna Frătăuţi, înfiinţează o şcoală de pădurari. Şcolarizarea durează, anual, câte opt luni. Ca material didactic, I. Krutter editează un manual, “Leitfaden für Lernkurs der Waldheger”.

Absolvenţii acestei şcoli erau ajutoare ale forestierului şef de canton la diverse lucrări tehnice, de exemplu ca şefi de echipe la muncile forestiere în exploatări, pepiniere, împăduriri, pază etc. Şcoala a funcţionat timp de opt ani, cu rezultate bune. Candidaţii erau aleşi dintre muncitorii de la pădure, cunoscători ai limbii germane şi cu vârsta cuprinsă între 25-35 ani, recomandaţi de şefii de echipe la muncile forestier.

2. Şcoala medie forestier ă din Ocolul silvic Codrul Cozminului, perioada 1892-1914, 450 absolvenţ i. După opt ani de activitate, inginerul Iulius Krutter este avansat la gradul de administrator general al Fondului Bisericesc din Cernăuţi. La strămutare, ridică întreg inventarul şcolii din Frătăuţi şi înfiinţează Şcoala Medie Forestieră din ocolul silvic Codrul Cozminului, care a dat, în 22 de ani de activitate, un efectiv de 450 de absolvenţi. La această şcoală medie silvică se admiteau candidaţii cu o pregătire de bază de patru clase de gimnaziu şi un stagiu de trei ani la ocolul silvic, având vârsta între 25-30 ani.

În şcoala medie din Codrul Cozminului Franzthal se admiteau anual câte 25 candidaţi. Şeful ocolului era şi director al acestei şcoli, ajutat de doi ingineri silvici, profesori pentru predarea materiilor de specialitate forestieră. În cancelarie funcţiona un tehnician mai înaintat în vârstă, care preda ore de scriptologie pentru serviciul silvic. Ca material didactic serveau cele patru volume de Eckert-Lorenz Forstwirtschaft. În 1915, şcoala medie silvică a ars.

3. Şcoala de Brigadieri silvici şi pădurari din Rădăuţi, perioada 19191954, 1400 absolvenţi. Această şcoală silvică a avut trei perioade de învăţământ: cea a forestierilor (1919-1930), cu 350 forestieri absolvenţi, perioada brigadierilor silvici (1931-1954), cu 650 brigadieri silvici şi perioada pădurarilor (1931-1951), cu 400 pădurari.

Învăţământul silvic din Bucovina datează din anul 1883, cu cei 160 absolvenţi ai şcoalei din Frătăuţi, aşa-zişii pădurari ai lui Krutter, cărora le urmează apoi forestierii din Codrul Cozminului, în număr de 450 şi cei din Rădăuţi 350 absolvenţi. Acestor organe silvice li se mai adaugă brigadierii silvici 650 şi pădurarii 400 de la Şcoala Silvică din Rădăuţi.

Şcoala Superioară Silvică din Bucureşti se mută la Câmpulung Moldovenesc în anul 1949 şi dăinuie până în anul 1953, când se transferă la Braşov. În localurile acesteia ia fiinţă Centrul Şcolar Silvic, cu şcoli de tehnicieni silvici, maiştri, brigadieri, pădurari şi mecanici-maşinişti silvici.