Bazinele hidrografice mici situate în zona montană (de ordin 3 sau 4 după sis­temul de ierarhizare propus de Strahler) sunt cel mai adesea caracterizate de pante mari, ceea ce implică şi o mare torenţiali- tate. Cele mai multe dintre ele, fiind acoperite de vegetaţie lemnoasă, fac parte din fondul forestier. Amenajarea hidroteh­nică a acestor bazine implică determinarea unor parametri morfologici, hidrologici sau morfometrici, parametri de care depinde formarea scurgerii pe versanţi şi în albiile râurilor sau ale torenţilor. Lucrarea prezintă oportunitatea şi limitele folosirii fotogra­melor aeriene ca piese de bază sau ca auxi­liare în determinarea unora din aceşti pa­rametri. Planurile şi hărţile topografice exis­tente, la scări de 1:50 000, 1:25 000 sau 1 : 1 0 000 răspund parţial cerinţelor specifice de studiu şi proiectare pentru amenajarea bazinelor hidrografice. Planurile de bază, restituite la scara 1 :5 000, cu curbe de nivel, elimină o parte din dezavantaje, dar nici ele nu pot fi întotdeauna surse sigure de infor­mare, întrucât operatorul de stereorestituţie este concentrat asupra orografiei principale a terenului şi poate pierde din vedere detali­ile (rigole de şiroire, şanţuri, ogaşe sau ravene). Chiar delimitarea bazinelor cu suprafaţă mică (de ordin 1 sau 2 după Strahler) este de cele mai multe ori inexac­tă. De asemenea, materialele cartografice clasice nu furnizează deloc – sau foarte puţin – elemente legate de existenţa şi natu­ra surselor de aluviuni din bazin sau asupra unor caracteristici ale vegetaţiei. Aceste informaţii au o mare importanţă în menţinerea stabilităţii albiilor torenţiale, precum şi în stabilirea soluţiei de amenajare şi în justificarea ei economică, întrucât can­titatea cea mai mare de aluviuni din albie are ca sursă eroziunea de pe versanţi. Bazinele mici torenţiale, a căror obârşie se dezvoltă adesea în regiuni de gol alpin, au cea mai mare energie de relief şi cel mai agresiv regim de precipitaţii şi au deseori un rol hotărâtor în formarea scurgerii lichide şi în dimensiunile aluviunilor antrenate. Materialele cartografice la scări mari, exe­cutate prin ridicări topografice, se întocmesc de obicei greoi în unele bazine din partea superioară, datorită vizibilităţii scăzute sau a terenurilor accidentate.

Aceste considerente stau la baza ideii de a folosi în lucrările de amenajare a acestor bazine imaginile fotografice aeriene. Folo­sirea lor (singure sau împreună cu reprezen­tări existente ale terenului) poate conduce de cele mai multe ori la o mai bună soluţionare a problemelor legate de deter­minarea acelor elemente specifice de care depind, într-o măsură mai mare sau mai mică, parametrii hidrologici ai bazinului. În cazul folosirii fotogramelor se apelează la criterii directe de fotointerpretare, obser­vabile pe fotogramă (tonul imaginii, textu­ra) sau indirecte (aspectul, dispoziţia, de­simea sau profunzimea reţelei hidrografice, răspunsul terenului la acţiunea agenţilor modelatori). Factorii care condiţionează efi­cienţa folosirii fotogramelor aeriene în studiul sistemelor fluviale se referă la aspectele expuse în continuare.

Utilitatea imaginii în vederea inter­pretării ei (fotointerpretabilitatea) depinde şi de o serie de factori care ţin de: sezonul de fotografiere, mărimea umbrelor, aparatura folosită şi condiţiile de lucru şi nu în ultimul rând de însuşirile operatorului, care se referă la calităţi fizice (vedere nor­mală), cunoştinţe elementare de foto­grammetrie şi alte discipline tehnice care concură la realizarea unei bune interpretări.

Fotointerpretarea a urmărit practic unele elemente caracteristice ale bazinelor sau re­ţelei de drenaj, care se referă la: substratul geologic, soluri, geomorfologie, fotointer­pretarea folosinţelor terenului, vegetaţie, cartări după criterii hidrologice, surse de aluviuni localizate pe versanţii bazinului, parametrii morfometrici ai bazinului.

Fotointerpretarea aspectelor ge­ologice se poate face considerând drept referinţă studiile făcute de institutele cen­trale specializate sau monografii ale zonelor studiate, apelând la metoda comparaţiei. S-a putut constata că rocile situate în aflori- mente pot fi localizate sigur, atât pe fotograme singulare, cât şi în model stereo­scopic. În afară de localizarea efectivă, analiza imaginii permite şi evaluarea spaţială, prin conturarea clară a aflorimentu- lui în contextul reliefului. Criteriile de bază în localizarea aflorimentelor sunt cele directe (tonul, diferenţa de ton cu peisajul înconjurător). Cât priveşte tipurile de rocă, pe filmul pancromatic se pot identifica doar grupele mari, care se diferenţiază net prin aspect: rocile de culoare albă deschisă (cal­care, nisipuri) apar în tonuri deschise şi se diferenţiază clar de cele închise la culoare (gresii, bazalt). În cazul în care terenul este acoperit de vegetaţie forestieră, situaţia este mai dificilă, criteriile directe nemaifiind efi­ciente. Se apelează la criterii indirecte, care au la bază corelaţia rocă-răspuns la factorii modelatori, concretizate în formele actuale de relief, aspectul şi dispunerea reţelei de drenaj. În România, materialul fotografic considerat standard este alb-negru, realizat pe peliculă cu emulsie pancromatică. Transformarea lungimilor de undă core­spunzătoare diverselor culori în tonuri de gri estompează o serie de caracteristici ale imaginii. În ţările Comunităţii Europene se folosesc şi fotografii color. Acestea oferă avantaje în evidenţierea semnăturii (am­prentei) spectrale a fiecărui detaliu, prezen­tând fluxul radiaţiilor reflectate (albedo) în funcţie de compoziţia lui cromatică. Sunt uşor de definit în acest context proprietăţile optice ale mineralelor care intră în combi­naţie pentru a forma diverse roci; acestea se studiază considerând două domenii de lungimi de undă: pe de o parte vizibil şi infraroşu apropiat, iar pe de altă parte infraroşu termal, propriu emisiei termice a mineralului. Diferenţa esenţială care există între mineralele componente şi rocile în stare naturală este prezenţa patinei. Patina este datorată alterării suprafeţei rocilor care apar în afloriment sub acţiunea agenţilor atmosferici, caz în care se formează o peliculă superficială, constituită din produse de descompunere a mineralelor (de exemplu caolinit, montmorilonit etc.). Patina modi­fică reflectanţa spectrală a rocilor care rămân în contact cu atmosfera. În general, pentru rocile care apar în culori sumbre (ex.: bazalt), patina duce la creşterea reflectanţei, iar pentru cele care apar în tonuri lumi­noase, duce la scăderea ei. Întrucât stratul alterat este foarte subţire şi transparent, rocile îşi conservă spectrul propriu, dar se modifică nivelul global de reflectanţă. Adesea, rocile patinate sunt colonizate de licheni, care introduc o perturbaţie supli­mentară, întrucât conţin atât clorofilă (care reflectă culoarea verde), cât şi umiditate. Uneori, produsele de descompunere ale rocilor sunt colonizate de vegetaţie, care maschează treptat aspectul rocii originale. Spectrul reflectanţei obţinute prezintă în acest caz aspecte intermediare între rocă şi stratul vegetal.

Fotointerpretarea solului cu ima­ginea înregistrată în fotograme alb-negru reprezintă o operaţie delicată, ceea ce face ca nu întotdeauna fotogramele de tipul ară­tat să fie implicate în această determinare.

Solurile rezultă din transformarea pro­duselor de alterare a rocilor datorită biosfe­rei. Reflectanţa lor spectrală are prin urmare benzi spectrale care sunt proprii diferitelor minerale care intră în compoziţia lor, dar prezintă şi caracteristici proprii. Factorii care condiţionează fotointerpretarea soluri­lor sunt: factori fotografici, ce ţin de modul în care este redat tonul în cazul în care solul dă o imagine directă în fotogramă şi factori staţionali, care caracterizează legătura strân­să între sol şi roca-mamă, vegetaţie, relief, climă.

Umiditatea solului are o mare impor­tanţă în realizarea imaginii: solurile cu tex­tură grosolană, bine drenate şi uscate, apar în tonalităţi deschise, câtă vreme cele cu textură fină şi cu o drenare slabă apar în tonuri închise. Solurile erodate, fără vege­taţie, se disting clar pe fotogramă prin nuanţele albicioase şi contururile neregulate ale formaţiunilor. După imaginea oferită în fotogramă se poate evalua întinderea zonei erodate şi tipul de eroziune. În cazul terenurilor acoperite de vegetaţie se ape­lează la criterii indirecte. Acestea sunt mai puţin precise, iar fotointerpretarea se face pe baza legăturii care există între relief, vege­taţie, substrat geologic şi sol, legături care sunt cunoscute din ştiinţele silvice sau agri­cole.

Din studiile de specialitate pe această temă existente pe plan mondial, a reieşit că, din toate variantele posibile, cea mai indi­cată emulsie pentru fotointerpretarea solurilor este cea color, iar cea mai bună combinaţie de două filme este color şi color infraroşu.

Pentru o informare generală şi punere în temă, un rol deosebit îl are consultarea hărţilor pedologice.

Elementele geomorfologice ale terenului devin fotointerpretabile prin exce­lenţă prin studierea atentă a modelului optic şi prin măsurători directe asupra ele­mentelor de relief şi de microrelief. Elementele care pot fi puse în evidenţă sunt: porţiunile de pantă continuă a versanţilor şi linia schimbării de pantă, linia cumpenei apelor, gradul de frământare până la detaliu al terenului fără vegetaţie forestieră.

Trasarea elementelor specifice se poate face cu stereograful sau folosind o folie transparentă, aşezată pe una din fotogramele care formează modelul optic al terenului. Rezultă astfel o viziune de ansamblu mult mai completă, în special în ce priveşte delimitarea bazinelor mici şi a reţelei hidro­grafice de ordinul 1 după Strahler. În figura 1 se prezintă aspectul reţelei de drenare pen­tru bazinul Puşca, obţinută după imaginea stereoscopică a terenului.

Fotointerpretarea folosinţei tere­nului este importantă, întrucât este legată de stabilitatea/instabilitatea sistemului flu­vial şi poate permite cartarea folosinţelor după criterii hidrologice. Schimbarea destinaţiei terenului în cuprinsul bazinului hidro­grafic se traduce prin modificarea regimului de curgere în formaţiunile torenţiale sau în albiile de râu. Modificărilor folosinţelor din bazin s-a dat relativ mai puţină atenţie, pen­tru că schimbările din reţeaua de curgere (permanentă sau nu) nu sunt percepute întotdeauna în legătură cu schimbările din bazin, efectul fiind întârziat. Timpul perce­put pentru apariţia ajustărilor albiei poate fi privit, conform teoriei sistemelor, ca un “timp de răspuns”, iar timpul scurs până la stabilirea unui nou echilibru poate fi consi­derat ca un “timp de relaxare”.

Schimbările în folosinţa terenului sunt importante din punct de vedere hidrologic atunci când produc creşterea sau micşorarea debitului solid şi lichid. Deşi aceste schim­bări sunt caracteristice arealelor construite, ele sunt specifice şi zonelor în care s-au pro­dus modificări ale structurii vegetaţiei datorate în special despăduririlor. În al doilea rând, reglarea debitului scurs de-a lungul bazinului poate fi şi ca urmare a modificărilor care apar în reţeaua de drenare. Dezvoltarea perimetrelor constru­ite (urbanizate) poate fi considerată, în acest context, ca o extindere a reţelei de drenaj prin suplimentarea celei naturale cu rigole sau canale construite de om. Mărirea ariei despădurite are acelaşi efect – poate mai puţin evident, dar semnificativ – asupra reţelei de drenare. O creştere a densităţii de drenare poate conduce la o creştere a debi­tului maxim care caracterizează o viitură, reducându-se timpul de răspuns. Reţeaua de drenaj a bazinului, caracterizată prin densi­tatea acesteia, poate fi o expresie a modi­ficărilor survenite în bazin. Dimpotrivă, măsurile de conservare a vegetaţiei şi chiar de extindere a ponderii ei în bazinul hidro­grafic conduc la micşorarea debitului maxim de viitură atât local cât şi în aval. De aceea, deşi reţeaua de drenaj este o indicaţie a modului în care schimbările în folosinţa terenului influenţează debitele din aval, nu este importantă numai densitatea reţelei, ci şi tipul ei.

Activităţile din cuprinsul bazinului nu au un efect direct şi imediat, de aceea este mai dificil de evaluat efectul lor. Dintre acti­vităţile din bazin cu efect asupra scurgerii se amintesc:

a) agricultura – impactul ei este datorat în special lucrărilor de pregătire a solului pentru cultura următoare. Exploa­tarea pământului a implicat îndepărtarea vegetaţiei iniţiale şi cultivarea unor anumite specii, ceea ce a condus în principal la creş­terea coeficienţilor de scurgere şi a produc­ţiei de sedimente. Impactul asupra albiilor se concretizează în creşterea debitului maxim de viitură, a depozitelor şi a trans­portului de sedimente.

b) păşunatul are efect similar cu acela descris mai sus (creşterea scurgerii pe ver- sanţi şi a depozitelor de sedimente). Cărările făcute de turmele de vite sau oi (observabile clar pe fotograme în special în zonele de gol alpin) pot constitui formaţiuni incipiente ale eroziunii în adâncime.

c) exploatările miniere la supra­faţă pot spori producţia de sedimente prin antrenarea spre albie a sterilului din haldele de depozitare, dacă acestea sunt adiacente cursului de apă.

d) urbanizarea îndepărtează vege­taţia din zonele respective ducând pe de o parte la creşterea importanţei scurgerii arti­ficiale (străzi, rigole, canale îngropate), iar pe de alta la modificarea structurii stratului superficial de sol (apar suprafeţe construite, asfaltate, compactate), ceea ce face ca în final timpii de concentrare a apei să scadă şi să crească frecvenţa debitelor mari.

Fotointerpretarea vegetaţiei, ca formă de ocupare a terenului în cea mai mare parte a bazinelor montane, se poate face de asemenea folosind fotogramele aeriene. În acest domeniu se pot face multi­ple observaţii, care ţin pe de o parte de iden­tificarea unor caracteristici legate de efectul vegetaţiei – în special a celei forestiere – la formarea scurgerii, iar pe de alta la sta­bilirea principalelor caracteristici ale arbo- retelor şi pădurii, conform cerinţelor silvice specifice. Dintre acestea din urmă se amintesc: fotointerpretarea speciilor de arbori, delimitarea arboretelor după criterii folosite în amenajamentul silvic, deter­minarea clasei de vârstă şi de producţie şi chiar evaluarea volumului de masă lem­noasă pe picior.

Pe fotografiile existente pe film pancro- matic în alb şi negru, preluate în scop car­tografic, se pot fotointerpreta în condiţii bune şi foarte bune o serie de caracteristici ale pădurii, implicate mai mult sau mai puţin în formarea scurgerii. Acestea se referă în special la elemente de structură orizontală (compoziţie, consistenţă). Com­poziţia arboretului este fotointerpretabilă sub raportul trasării limitelor care separă arboretele pure, de diferite esenţe, şi a li­mitelor care separă arboretele pure de cele de amestec. În funcţie de compoziţie se deter-mină coeficienţii de retenţie în coro­nament şi la suprafaţa solului. Separarea se face în condiţii bune la scări mici şi medii. Consistenţa este un parametru hidrologic important de care depind scurgerea şi retenţia. Determinarea consistenţei se poate evalua prin diverse metode, bine puse la punct în fotointerpretarea forestieră. Se face observaţia că precizia determinării consis­tenţei arboretelor din fotograme este mai bună decât pe cale terestră.

Cartarea după criterii hidrolo­gice a folosinţelor presupune definirea stării de moment a suprafeţei terenului şi este importantă pentru că ajută la cuantifi­carea mai precisă a termenilor care intervin în ecuaţia de bilanţ a apei, iar în final la determinarea debitelor de viitură cu diverse asigurări.

În cazul retenţiei, aceasta poate fi la nivelul coronamentului arborilor (inter­cepţia), fiind dependentă efectiv de specie, vârstă, indice de acoperire, aparatul foliar, cantitatea de precipitaţii, vânt, temperatura aerului. Din studiile întocmite la noi în ţară rezultă că în zonele montane înalte, bogate în precipitaţii, răşinoasele asigură o bună intercepţie, ceea ce conduce la atenuarea debitelor maxime. Acelaşi lucru este valabil şi la altitudini ceva mai mici, unde predo­mină amestecurile de fag şi răşinoase. Retenţia se poate face şi la nivelul litierei, unde sunt oprite cantităţi variind între 5-30 % din precipitaţiile căzute. Cantitatea reţinută se poate determina din diverse ecuaţii de regresie, având coeficienţi care ţin de structura litierei. Pe ansamblu, retenţia se poate determina pentru un bazin hidrografic funcţie de caracteristicile terenului şi ale vegetaţiei. Există întocmite tabele pentru diferite înălţimi ale precipitaţi­ilor, diferite categorii de folosinţă ale ternu­lui, pante şi specii de arbori. În figura 2 se prezintă cartarea terenului din punctul de vedere al retenţiei (în mm) pentru cazul baz­inului pârâului Puşca (afluent al Moldoviţei pe partea dreaptă), în cazul unei ploi de 30 mm. În cuprinsul bazinului textura terenului este luto-nisipoasă.

Referitor la scurgerea de suprafaţă, aceasta este, în ultimă instanţă, parametrul de sinteză în ecuaţia de bilanţ a ploilor torenţiale. Scurgerea se poate exprima şi prin coeficientul de scurgere, care are un rol important în determinarea debitului maxim cu diferite asigurări, conform normelor metodologice de calcul. Coeficienţii de scurgere sunt daţi funcţie de categoriile de folosinţă a terenului (pădure, păşune, teren cu culturi agricole), pantă şi textura solului.

În figura 3 se prezintă cartarea suprafeţei bazinului Puşca funcţie de valoarea coefi­cientului de scurgere.

Cartarea după criterii hidrologice a folosinţelor din afara fondului forestier se referă şi la bazinele sau bazinetele de recepţie din golurile alpine. Pentru că scara în zona golului alpin este mai mare ca aceea medie a zborului, se pot folosi în mod efi­cient criteriile directe de fotointerpretare, precizând gradul de acoperire cu vegetaţie şi natura acesteia.

Depistarea surselor de aluviuni din bazin. Oricare ar fi sursa aluviunilor care vor fi transportate spre albia râului, aceasta devine fotointerpretabilă dacă dă imagine pe fotogramă. Imaginea rezultată este de interes pentru localizarea sursei, a traseului parcurs spre albia colectoare, a ti­pului de eroziune şi, în final, a măsurilor cu caracter hidrotehnic sau silvicultural care trebuie luate. Eroziunea de suprafaţă este evidenţiată prin apariţia de zone tipice, cu

Formaţiunile torenţiale minore apar foarte bine conturate, fiind cu atât mai clare cu cât sunt mai avansate şi cu cât scara este mai mare. Astfel, se pot identifica rigolele de şiroire, şanţurile de şiroire, ogaşele şi ravenele. Acestea din urmă, considerate ca forme evoluate ale eroziunii, se pot studia pe fotogramă atât din punct de vedere al dimensiunilor în plan (lungime, lăţime), cât şi sub raportul adâncimii lor şi a formei pro­filului transversal, folosind imaginea ste­reoscopică a terenului.

Folosind fotogramele aeriene, se pot delimita zonele în care energia hidraulică pe versanţi depăşeşte valoarea critică a rezis­tenţei solului la antrenare. Greutatea unei particule rostogolite de curentul de apă este proporţională cu v⁶ (v este viteza curentu­lui) şi cu Q² (Q este debitul lichid). Deter­minarea energiei hidraulice declanşată de ploile torenţiale pe suprafeţele cu pante mari ale versanţilor (puse în evidenţă de imaginea stereoscopică) poate conduce la optimizarea amplasării în spaţiu şi în timp a lucrărilor antierozionale şi chiar la prognoza apariţiei proceselor de eroziune a versanţilor.

Pentru determinarea unor parametri morfometrici ai unui anumit bazin hidro­grafic este necesară identificarea şi contu­rarea acestuia.

Identificarea se face pe hărţile existente (M. St. M.), în conformitate cu orografia principală şi pe baza detaliilor certe ce se găsesc atât pe teren cât şi pe hartă. Identificarea este simplă şi cu rezultate bune pentru suprafeţe mari. Pentru bazinele hidrografice mici s-au întâmpinat greutăţi la delimitarea lor, datorită alurii curbelor de nivel. Pe modelul stereoscopic, delimitarea bazinelor şi chiar a bazinetelor mici nu ridică probleme, pentru că se disting clar limitele, linia cumpenei de ape fiind mult exagerată la folosirea binocularului măritor de 8x şi chiar de 3x.

Conturarea este importantă pentru că scoate în evidenţă bazinele mici, care altfel nu puteau fi delimitate. O conturare cât mai îngrijită face ca mărimea suprafeţei (para­metru principal la calculul debitului cu diferite asigurări) să fie determinată cu acu­rateţe cât mai mare. Imaginea bazinului, având cumpăna apelor bine evidenţiată în modelul stereoscopic, permite trasarea şi apoi stilizarea liniei perimetrului în condiţii mai bune decât se poate realiza pe hărţi. Pentru cazul bazinului Puşca, s-a obţinut o diferenţă de lungime de circa 5 % faţă de perimetru real; efectul acesteia asupra deter­minării lungimii calculate este de circa 9 % (fig. 4).

Determinarea scării fotogramei în zona de studiu se poate face plecând de la elemente geometrice caracteristice ale fotogramei considerată, ca o perspectivă centrală. Modul de definire al scării oferă mai multe posibilităţi de calcul. Practic, scara se poate determina prin identificarea în teren şi fotogramă a unor perechi de dis­tanţe între aceleaşi detalii sau cu ajutorul hărţilor existente, care se referă la aceeaşi zonă.

Lungimea reţelei de drenaj este un factor important pentru determinarea timpului de concentrare a scurgerii. Considerarea acestui parametru pornind de la imagini aeriene şi de pe hărţi existente a condus la concluzia că reţeaua de drenare este subestimată sistematic pe hărţi faţă fotograme. Modalitatea folosită pentru a pune în evidenţă reţeaua de drenaj din bazin a fost falsa stereoscopie. Aceasta poate fi de ajutor pentru perceperea reţelei de drenare de ordine mici în zone acoperite de vege­taţie forestieră.

Determinarea mărimii suprafeţei bazinelor a fost de asemenea luată în consideraţie, întrucât suprafaţa este un fac­tor important în calcului debitului maxim de viitură. Pentru aprecierea oportunităţii folo­sirii fotogramelor au fost considerate ima­gini aeriene şi hărţi la scara 1 :25 000 şi la 1:5 000. Au rezultat următoarele observaţii cu caracter calitativ: (1 ) pentru bazinele de ordin superior (3, 4 în sistem Strahler) a rezultat, prin comparare, o asemănare aproape perfectă din punctul de vedere al formei; în cazul bazinelor mici care pot fi conturate de pe hartă, folosirea fotogra­melor sporeşte precizia de estimare a suprafeţelor prin conturarea corectă şi (2) pentru bazinele de ordin 1 şi de ordin 2 au reieşit în unele cazuri diferenţe între forma rezultată din crochiu şi cea din hărţi; acestea provin mai ales din nereprezentarea unor formaţiuni elementare.

Conturarea perimetrului bazinului cu precizie este posibilă cu ajutorul cuplurilor de fotograme, pentru că linia cumpenei apelor este foarte bine evidenţi­ată. Această determinare este importantă întrucât conduce la o determinare corectă a suprafeţei. Urmărirea fidelă a conturului poate introduce însă erori de determinare pentru acei parametri calculaţi indirect, în care intervine perimetrul bazinului (de exemplu indicii de formă). Dacă se face referire la indicele de compactitate, aşa cum arată şi denumirea, acesta caracterizează compactitatea bazinului, mărime care joacă un rol important în determinarea timpului de concentrare a scurgerii şi în final la deter­minarea debitului de viitură, care este un parametru important. De aceea, este inutil ca măsurarea perimetrului să se facă după sinuozităţi care nu urmăresc forme efective ale scurgerii, întrucât aceasta ar putea duce la o valoare exagerată (mărită) a compactităţii. Un alt motiv care ar veni în spri­jinul stilizării liniei perimetrului bazinului este acela că mărimea lui poate fi diferită funcţie de scara de reprezentare: la scări mari, lungimea poate creşte întrucât gradul de detaliere (urmărirea sinuozităţilor) este mai mare; valoarea compactităţii poate fi diferită pentru acelaşi bazin, având aceeaşi formă şi suprafaţă, dar reprezentat la o scară mai mică. Practic, stilizarea liniei perimetrului se referă la eliminarea unor sinuozităţi, funcţie de importanţa lor, de rolul lor asupra determinării timpului de concentrare şi de influenţa lor asupra suprafeţei bazinului. Pentru cazul bazinelor analizate, diferenţele obţinute prin stilizare nu au depăşit 5-6 % faţă de perimetru real; efectul acestora se transmite însă şi asupra altor mărimi determinate indirect.

Concluzii

Observaţiile de mai sus arată că, din analiza fotogramelor, pentru amenajarea bazinelor hidrografice din zona montană se pot extrage o serie de informaţii referitoare la: (1 ) date generale – suprafaţa bazinului, forma, aprecierea corectă a lungimii perimetrului, defalcarea suprafeţei pe cate­gorii de folosinţă, lungimea reţelei de drenare şi mai ales a porţiunilor degradate, obiective periclitate la viitură, aşezarea lor în raport cu sursele de aluviuni şi cu reţeaua de drenare, (2) date referitoare la cadrul na­tural al bazinului, în special asupra reliefu­lui, care se poate studia mai bine ca pe orice alt material cartografic, (3) informaţii legate de folosinţele terenului: tipul lor, distribuţia în cadrul bazinului, (4) informaţii asupra modificărilor în structura folosinţelor şi efectul lor în timp asupra debitului de viitură, a modificărilor produse în albiile râurilor sau formaţiunilor torenţiale, (5) efectul în timp al diferitelor categorii de lucrări de combaterea eroziunii solului, a torenţilor sau de regularizare a albiilor de râu, (6) depistarea surselor de aluviuni din cuprinsul bazinului şi (7) conturarea exactă a bazinelor mici din zona montană.

Bibliografie

Băloiu, V., 1980. Amenajarea bazinelor hidrgrafice şi a cursurilor de apă. Editura Ceres, Bucureşti.

Boş, N., 1982. Fotogrammetrie forestieră, Universitatea din Braşov.

Carre J., 1972. Lecture et exploitation des photographies aeriennes. Editions Eyrolles, Paris.

Rusu A., 1988. Fotografia aeriană şi teledetecţia în economia forestieră. Editura Ceres, Bucureşti.

Autorul: dr. ing. Ovidiu Iacobescu este şef de lucrări la Facultatea de Silvicultură din cadrul Universităţii “Ştefan cel Mare Suceava”, str. Universităţii nr. 1, 5800 Suceava, jud. Suceava.