DIN ISTORIA PĂDURILOR ŞI A
SILVICULTURII DIN BUCOVINA

Fondul Bisericesc şi pădurile din Bucovina

(1783-1918)

- Vasile Vorobeţ -

Puţină istorie

Rămâne încă un mister faptul că o ciosvârtă de carne macră, râvnită deopotrivă de către trei dulăi mari şi lacomi ce-i dădeau târcoale, va sta multă vreme neîngurgitată. Iată cea mai sugestivă înfăţişare a realităţii istorice pe care naţiunea daco-romană, statornicită în vatra marii Dacii, înconjurată de imperiile otoman, habsburgic şi rus, şi-a croit drumul său, trecând prin cele mai critice momente din existenţa sa. Istoricul Nicolae Baciu, în lucrarea sa "Yalta şi crucificarea României" (Ed. Europa, Roma, 1983) arată: "Poporul român nu a fost un popor răsfăţat de istorie şi de destin. De patru mii de ani el a trăit numai zile grele. Născut şi aşezat de soartă acolo unde azi stă răstignit, neamul nostru are rădăcinile adânc înfipte pe locurile unde sufletul românesc îşi plânge norocul şi blestemul istoric. Datorită aşezării geografice, neamul românesc a trăit, în sufletul lui curat, toate frământările, tot zbuciumul furtunos al istoriei universale. El a pătimit şi s-a rugat. El a pătimit, dar nu s-a frânt, deoarece a fost călit în focul sacru al unei conştiinţe naţionale puternice şi s-a pătruns de misiunea sa istorică, de drepturile sale asupra pământului vremelnic cotropit de duşmani."

După asediul Vienei de către turci (1683), Austria şi Rusia n-au scăpat prilejul să atace permanent şi în mod sistematic Imperiul Otoman, profitând de declinul iremediabil al acestuia. Profesorul Mihai Iacobescu, în lucrarea sa "Din istoria Bucovinei" (Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993), descrie aceste evenimente astfel: "Prin forţă, şantaj, corupţie, înşelătorie, atât Austria, cât şi Rusia şi-au sporit mereu achiziţiile teritoriale pe seama popoarelor mici şi mijlocii din regiune. Într-o mare măsură, imperiile habsburgic şi rus s-au afirmat şi dezvoltat ca imperii multinaţionale, devenind succesoare ale Porţii Otomane, ridicându-se pe trupul agonizând al acesteia. Declarându-se "apărătoare" ale creştinătăţii,  susţinătoare ale Crucii, ele s-au dovedit mai hrăpăreţe, mai ipocrite, mai dure faţă de populaţiile subjugate decât puterea Semilunii". Apoi, mai departe: "Prin poziţia lor strategică deosebit de importantă, ca punte de înaintare a habsburgilor spre Balcani sau a ruşilor spre Constantinopol şi strâmtori, ca surse bogate pentru aprovizionarea trupelor, ca şi prin potenţialul lor antiotoman, ţările române devin nodul gordian al «rezolvării problemei orientale»".

Această politică a Austriei, de ameninţare, viclenie, intrigi şi corupţie şi-a atins ţinta şi, la 4 martie 1775, Poarta se învo-ieşte, "în principiu", să cedeze o parte din Moldova, iar după oarecare dezbatere de formă, la 7 mai 1775, se încheie un tratat între aceste două imperii, în care se stipula: "Turcia cedează pentru totdeauna Austriei pământurile cuprinse de-o parte între Nistru, marginile Pocuţiei, Ungariei şi Transilvaniei, de altă parte prin limitele începând de la hotarele Transilvaniei la pârâul numit Teşna Împuţită şi cuprinzând succesiv satele Cândreni, Stulpicani, Capul Codrului, Suceava, Siretul, Cernăuţii şi dincolo de Prut trecând pe dinăintea Cernăucăi, loc din ţinutul Cernăuţilor şi care va rămâne în confiniile imperiale până la teritoriul Hotinului, pentru a da o probă neîndoielnică de prietenia, afecţiunea şi buna vecinătate ce există între Poartă şi curtea imperială."

Aşa s-au pus bazele "legale" ale unui fapt cunoscut istoricilor sub denumirea de "ceda-rea Bucovinei". Rămânea de-acum problema noii hotărnicii între provincia "proaspăt"  austriacă şi Moldova înlăcrimată. Noii stăpâni s-au îngrijit destul de bine şi pentru acest lucru, ca în fapt să capete un ţinut mult mai mare decât cel statornicit în tratatul din 7 mai 1775. Ştiau ei că prin bani se poate orice cu turcii, de aceea avură grijă ca, în comisia ce urma să stabilească noul hotar, să fie inclus şi un anume Tahir Aga, iar ca supraveghetor pentru întreaga afacere fu numit Paşa de Hotin. Nemţii au insistat şi au izbutit până la urmă ca din comisie să nu facă parte Grigore Ghica, domnul Moldovei care, la îndemnul boierilor şi, mai ales al Rusiei, s-a opus la început acestei cedări, iar mai târziu şi asupra hotarelor. Sfârşitul său tragic, petrecut la data de 12 octombrie 1777, este strâns legat de pierderea Bucovinei. Capul viteazului voievod cade la porunca sultanului şi sub sabia capigiului Kara Hişarli Ahmedbei şi este dus la Istanbul ca mărturie că furtişagul s-a încheiat.

În a sa carte, "Istoria Bucovinei", cel mai de seamă istoric şi om politic al Bucovinei, Ion Nistor, arată că, la data de 19 noiembrie 1777, un corespondent din Istanbul face următoarea afirmaţie: "Pădurea, sau mai bine zis districtul Bucovinei, a fost principala cauză a asasinării principelui Ghica. Acest domn nu voia cu nici un preţ să consimţească la cesiunea Bucovinei în favoarea Austriei. El se comporta, precum se vede, ca un suveran independent şi, aţâţat, precum se crede, de o putere vecină (Rusia) recurse la ameninţări. Dar, în ciuda tuturor  acestor împotriviri din partea sa, actul de cesiune fu consfinţit de baronul Spleny, din ordinul curţii de la Viena, prin depunerea jurământului de credinţă din partea întregu-lui popor al Bucovinei. La rândul său, sulta-nul crezu necesar să scape de acest domn. Şi de aceea, a doua zi după această ceremonie, Ghica a fost ucis."

În felul acesta, din Moldova marelui Ştefan s-a rupt prin volnicie şi silă partea cea mai frumoasă şi cea mai bogată în amintiri şi fapte istorice - dulcea ţară a Bucovinei, adică Ţara Fagilor, conform limbii slave - pe care austriecii au făcut-o "ţară osebită" a împărăţiei lor,  pe  o  întindere  de  11 000 km².

Administraţia austriacă

Noii stăpâni, în manifestele lor către bucovineni, făgăduiră că vor păstra şi respecta credinţa lor ortodoxă şi că vor menţine în această privinţă statuquo-ul existent în Moldova. Aşa se şi explică faptul că Biserica Ortodoxă din Bucovina a fost recunoscută de stat, iar credincioşii săi s-au bucurat de exerciţiul liber şi public al credinţei lor, drept de care se bucurau în Austria, în acea vreme, numai adepţii Bisericii Catolice. Este adevărat însă că, odată alipiţi la Galiţia, noii stăpânitori au încercat în repetate rânduri să atragă pe ortodocşii bucovineni la "biserica unită".

În acea vreme, episcopul Dosoftei îşi exercita autoritatea numai asupra clerului de mir, în timp ce clerul monahal din mănăstiri şi schituri era în evidenţa Mitropoliei de la Iaşi. Neîngăduind să mai tolereze acest dualism ierarhic în provincia anexată, noua stăpânire înfiinţează o episcopie exemptă a Bucovinei, mutând reşedinţa acesteia de la Rădăuţi la Cernăuţi, oraş ales drept capitală a provinciei anexate. Printr-un act sinodal, datând din 24 aprilie 1781, Mitropolia de la Iaşi dă, prin Gavriil Calimachi, acest consimţământ de desfacere a legăturilor canonice între episcopia sufragană de la Rădăuţi şi Mitropolia Moldovei, iar     printr-o patentă imperială se face numirea chirarhului Dosoftei Herescu în funcţia de episcop exempt al Bucovinei, cu reşedinţa la Cernăuţi, unde la data de 12 februarie 1782 se instalează în scaunul episcopal. În "Istoria Bucovinei", Ion Nistor menţionează faptul că pe teritoriul acesteia, la data ocupării Bucovinei se găseau 10 mănăstiri şi 13 schituri. "Fiecare din aceste aşezăminte monahale, dar mai ales cele ce erau ctitorii domneşti (ca Putna, Suceviţa, Voroneţ, Moldoviţa, Sf. Ilie etc.) aveau în stăpânirea lor numeroase moşii, păduri şi munţi, care cuprindeau mai bine de jumătate din arealul Bucovinei. Iar restul din acest areal se repartiza asupra celor trei oraşe: Suceava, Siret şi Rădăuţi, al căror teritoriu, împreună cu cel al ocoalelor Câmpulung Moldovenesc şi Câmpulung Rusesc de la Ceremuş şi Putila, deveniră domenii ale statului."

Problema de căpătâi care trebuia rezolvată era, fără îndoială, reducerea numărului mănăstirilor şi secularizarea moşiilor ecle-ziastice, operaţiune extrem de complexă şi anevoioasă. La 27 decembrie 1781, împă-ratul Iosif al II-lea aprobă memoriul întoc-mit de guvernatorul provinciei, Enzenberg, privind "încamerarea" moşiilor şi averilor mănăstireşti în proprietatea statului, iar la 19 iunie 1783 s-a creat oficial Fondul Bisericesc, prin înfiinţarea căruia se urmărea, în principal, latura economico-financiară.

Mărimea, structura şi starea pădurilor gospodărite de Fondul Bisericesc

Din statisticile vremii rezultă că fondul silvic ocupa primul loc în avuţia naturală a Bucovinei şi, de aceea, administraţia habsburgică şi-a manifestat un deosebit interes încă de la început. După natura proprietarilor, la nivelul anului 1910 (când s-a realizat singura statistică exactă, unanim acceptată de specialişti), pădurile din Bucovina se repartizau conform datelor din tabelul 1.

Tabelul 1. Repartiţia fondului forestier după natura proprietăţii (1919)

Deşi, aşa cum s-a arătat mai sus, provinciei i s-a spus "ţara fagilor", molidul deţine ponderea în compoziţia pădurilor.

O analiză sub acest aspect, raportată la suprafaţa ocupată, procentual, se prezintă în tabelul 2.

Tabelul 2. Repartiţia procentuală a speciilor

Ponderea pădurilor în suprafaţa totală a provinciei era de 42,9 % şi ocupa locul întâi în imperiu, aceasta având cea mai mare suprafaţă împădurită dintre toate provinciile.

În lucrarea sa, intitulată "Istoria pădurilor şi silviculturii din Bucovina"    (Ed. Ceres, Bucureşti, 1988), dr. ing. Radu Ichim reuşeşte să prezinte o imagine clară asupra structurii verticale şi orizontale a acestor păduri la data respectivă, consultând jurnalele de călătorie şi însemnările unor pasionaţi silvicultori nemţi ai vremii (Krutter J., Opletal J., Guttenberg A., Zachar A., Guzman E. ş.a.). Pădurile se întindeau de la altitudinea de 500 m în sus, până în golurile de munte, formând practic trei categorii: păduri de câmpie, păduri din zona colinară şi din zona montană. În prima categorie, în care se integrează staţiunile apte şleaurilor de câmpie, specialiştii austrieci au introdus stejarul, această specie fiind pe cale de dispariţie, în timp ce fagul participa într-un procent predominant, şleaurile de deal şi, mai ales, amestecurile de răşinoase formând arboretele din categoria a II-a. În categoria a III-a, cea montană, specia majoritară era molidul, fie pur, fie în amestec cu bradul, date fiind condiţiile staţionale. Trebuie menţionat faptul că, deşi în marea lor majoritate arboretele Bucovinei, la acea vreme, erau destul de accesibile (mai cu seamă cele din categoriile I şi II), existau păduri virgine, ca pădurile seculare din ocoalele silvice Stulpicani, Falcău, Putna şi Moldoviţa. Arboretele, fie în amestec, fie pure, erau în majoritatea lor "bine încheiate", furnizând lemn foarte bun pentru construcţii navale şi catarge, datorită creşterilor extraordinare în lungime şi aspectelor de "cilindricitate şi rectitudine" (dr. ing. Radu Ichim). Aceste calităţi ale lemnului, la care se mai adăuga centricitatea şi regularitatea creşterilor, observabilă la inelele anuale de la molid îndeosebi, i-au conferit masei lemnoase calităţile cele mai de preţ, înmagazinate în lemnul de rezonanţă şi claviatură. Se ştie că vestita familie de lutieri din Cremona, Stradivarius, a confecţionat viorile apreciate în lume din catargul unei corăbii turceşti scufundată în Mediterana. Otomanii, pe lângă cantităţile mari de cereale, vite, oi, miere, sare etc., mai primeau din Moldova, la preţuri foarte mici, cherestea şi lemn rotund (buşteni în trunchiuri), transportate cu plutele pe traseul Bistriţa-Siret-Dunăre.

Menţinerea şi gospodărirea unui fond forestier atât de valoros nu erau posibile fără o legislaţie pe măsură. Departe de mine intenţia şi simţământul de a face apologia sistemului impus de un imperiu asupra teritoriilor ocupate, însă ca silvicultor trebuie să recunosc şi chiar să fac afirmaţii panegirice asupra tuturor actelor legislative cu caracter economic şi, în mod special, asupra celor ce vizau fondul forestier şi mediul înconjurător.

"Habsburgii au introdus în Bucovina una dintre cele mai avansate şi moderne legislaţii silvice, urmărind păstrarea fondului forestier şi valorificarea sa raţională. Disciplinarea populaţiei s-a făcut prin legi, însoţite de măsuri restrictive şi coercitive." (prof. Mihai Iacobescu). În sprijinirea acestor afirmaţii putem enumera o serie de norme obligatorii, precum urmează:

- ordonanţa forestieră din anul 1776, prin care se urmărea asigurarea pazei pădurilor şi eliminarea devastărilor prin reglementarea exploatărilor;

- orânduiala de pădure pentru Bucovina din anul 1786, în care un accent deosebit se punea pe apărarea şi conservarea pădurilor, pe prevenirea abuzurilor (prin păşunat, vătămarea arborilor, incendii etc.);

- legea silvică austriacă din 1852, cea dintâi lege silvică modernă scrisă în limba română. Ea cuprindea, în plus faţă de tot ce apăruse înainte, măsuri specifice în apărarea şi conservarea arboretelor din staţiuni extreme şi periclitate (terenuri cu alunecări, cu grohotişuri şi pante mari, cu exces de umiditate, sărături etc.). În continuare, mai pot fi amintite şi alte legi, cum ar fi cea din 1884 (privind gestionarea pădurilor comuna-le) ş.a.

Ceea ce trebuie reţinut este faptul că "…deşi au trecut aproape 200 de ani de când s-a dat Regulamentul silvic, în el se găsesc încă multe adevăruri care sunt valabile şi astăzi, fiind preluate de legislaţia contemporană" (dr. ing. Radu Ichim). Pe bună dreptate, dr. ing. Petru Brega, în urma unui studiu desfăşurat pe parcursul mai multor ani, făcea următoarea remarcă: "Fondul Bisericesc a reprezentat o administraţie silvică model, de la care s-au inspirat şi alte instituţii similare din unele ţări europene."

Compartimentul cel mai important al administraţiei pădurilor Fondului Bisericesc din Bucovina l-a constituit însă amenajarea pădurilor, activitate care ca ştiinţă, dar mai ales ca practică a organizării pădurilor în conformitate cu sarcinile gospodăriei silvice, a direcţionat şi orientat cu certă competenţă întreaga activitate silvo-culturală a pădurilor bucovinene. Amenajamentele, aceste elaborate ale activităţii de amenajare a pădurilor, au rămas până în zilele noastre cartea de căpătâi în gospodărirea şi conservarea fondului forestier. Ele se întocmesc periodic, din 10 în 10 ani, pe baza datelor ce se culeg din teren prin observaţii şi măsurători şi cuprind planuri, soluţii tehnice şi recomandări, urmărindu-se să nu se taie mai mult decât creşterea anuală, să nu se micşoreze suprafaţa pădurilor şi să nu se reducă productivitatea arboretelor datorită unor factori de degradare.

Pădurile bucovinene de astăzi

Direcţia Silvică Suceava este cea care se ocupă astăzi de pădurile judeţului, gospodărite în trecut de către Fondul Bisericesc din Bucovina. Până la data aplicării legii nr. 18/1991, prin care s-au retrocedat foştilor proprietari cca. 16 000 ha de pădure, fondul forestier avea o suprafaţă de 444 751 ha, constituită la data naţionalizării din supra-feţele prezentate în tabelul 3, pe grupe de proprietari.

Tabelul 3. Fondul forestier al D.S. Suceava, la constituire, după natura proprietăţii

Datele acestea arată că, din suprafaţa totală de 225 149 ha existentă în evidenţele Fondului Bisericesc, astăzi au mai rămas 191 780 ha, adică ceva peste 85 %. Se înţelege că diferenţa de cca. 15 % o stăpânesc astăzi vecinii de la "răsărit". Este suficient să amintim că în această suprafaţă de pădure ce nu ne mai aparţine, se găsesc şi Codrii Cosminului, unde marele nostru Ştefan a "instruit"  o sumedenie de arbori, făcându-i soldaţi împotriva invadatorilor.

De-a lungul vremii, dar mai exact de la naţionalizarea lor (1947) încoace, asupra pădurilor judeţului nostru s-au abătut o serie de calamităţi naturale: doborâturi  şi rupturi de vânt şi zăpadă, atacuri de insecte, fenomene de uscare a bradului, roaderi de vânat, incendii etc., toate contribuind la bulversarea gospodăririi acestora după prevederile amenajamentelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, la slăbirea arboretelor prin rărirea unor masive încheiate şi dezgolirea unor versanţi întinşi. Se pot enumera în această situaţie ocoalele silvice cele mai afectate: Broşteni, Iacobeni, Cârlibaba, Coşna, Vatra-Dornei, Falcău, Putna, Solca ş.a. Trebuie arătat că aceste arborete, altădată mândria ţinutului nostru, au avut de suferit şi din cauza intervenţiilor nefaste ale omului. Fostele SOVROM-uri au exploatat în mod "organizat şi barbar", ignorând prevederile amenajamentelor, cele mai accesibile şi mai  valoroase arborete, stocând masa lemnoasă rezultată în "saramura" Mării Caspice. Şi, să nu trecem uşor cu vederea pomenind de această societate criminală, că o parte dintre "silvicultorii"  puşi de partid, transformaţi în "cozi de topor",  au sprijinit acest dezastru ecologic pentru un pumn de ruble.

După 22 decembrie 1989, factorul antropic (de data aceasta intern) îşi pune în mod nefast amprenta asupra pădurilor de pe întreg cuprinsul României, ele devenind, într-un mod voalat, capital politic pentru criptocomuniştii aflaţi la putere. Astfel, pe fondul unui vid legislativ, fără să ţină seama de unele voci competente din silvicultura românească, forul legislativ post-decembrist promulgă legea nr. 18/1991, prin care numai în judeţul nostru se retrocedează "foştilor proprietari", în perioada 1991-1997, cca.   16 000 ha de pădure. Subliniem, "foşti proprietari", pentru că o parte din suprafaţa pusă în posesie populaţiei s-a dat fără acte autentice privind dreptul de proprietate, ci pur şi simplu pe bază de "martori". Aceştia n-au jurat nici pe Biblie, nici pe Cruce, aşa cum se face azi în instanţă, majoritatea "declaraţiilor de martori" (unele mirosind a ţuică!), fiind luate de primari care urmăreau fie să-şi servească neamurile, fie "puterea" ce l-a propulsat ca primar, sau şi pe unii şi pe alţii. Încăpând pe mâna unora care n-au avut niciodată pădure sau pe mâna unora care urmăreau o înavuţire peste noapte, organele silvice s-au trezit la un moment dat că, pe suprafeţe imense, în mai puţin de doi ani de zile, pădurile au dispărut complet sau, în cele mai fericite cazuri, au fost rărite şi transformate în păşuni împădurite. Impactele cele mai puternice dintre pădurea nevinovată şi paşnică şi mâna agresivă a omului s-au petrecut în localităţile Cajvana, Baia, Mă-năstirea Humorului, Vama, Frumosu, Brea-za, Panaci ş.a. Un bilanţ al dezastrelor în acest sens arată că peste 3 000 ha de pădure au fost distruse, din care cca. 1 000 ha tăiate ras.

Mulţi dintre proprietarii acestor păduri nu înţeleg un lucru elementar, şi anume că acest bun al lor (pădurea), prin prezenţa în zonă, produce mari servicii întregii comunităţi. Acest imens rezervor de aer curat şi ozonat, de apă cristalină, de frumuseţi neasemuite, regulator şi ameliorator al factorilor climatici şi de mediu, protejează solul, clima, într-un cuvânt, viaţa. Ce lecţie mai elocventă ne mai trebuie, când în acest an 1998, atât de capricios din punct de vedere climatic, acolo unde   n-au fost păduri s-au produs cele mai mari inundaţii, alunecări de terenuri sau arşiţe şi secetă ?

Pentru toţi aceştia, care încă n-au înţeles imensul rol pe care îl are pădurea în viaţa celor din jur, aş încheia cu următoarea frază: "Oamenilor! Celor zece porunci, pe care Moise le-a primit şi adus de pe muntele Sinai, să le mai adăugăm una, adusă din munţii Bucovinei: nu distrugeţi nimic din ceea ce vă înconjoară, fiindcă nu vă aparţine numai vouă".

Autorul: ing. Vasile Vorobeţ, Direcţia Silvică Suceava

	Sus
Copyright Staţiunea Experimentală de Cultura Molidului. Toate drepturile rezervate.