DIN ISTORIA PĂDURILOR ŞI A
SILVICULTURII DIN BUCOVINA

Institutul de Silvicultură din Câmpulung Moldovenesc. Studiu istoric (VI)

                                        - Dimitrie D. Ionescu -

VI. Evoluţia procesului de pregătire a studenţilor

            a. Pregătirea teoretică

            Din cele arătate la punctul precedent (punctul 4) privind evoluţia corpului didactic a rezultat că, deşi a existat o oarecare fluctuaţie în  cadrul acestui corp, totuşi s-a putut conta pe un număr relativ satisfăcător de cadre care şi-au desfăşurat activitatea cu continuitate de la angajarea lor până la transformarea la Braşov. S-a dezvoltat acest subcapitol, ca argument, în  special, pentru a se putea face o deducţie normală: rezultatul acestei activităţi continue timp de 5, 4 şi 3 ani, a majorităţii cadrelor didactice într-un mediu propice ca cel creat aproape chiar de la început în  cuprinsul institutului şi cu asigurarea crescândă şi rapidă a posibilităţilor de documentare, procesul de învăţământ a cunoscut o permanentă şi deosebit de valoroasă creştere. Paralel condiţiile au determinat în  timp scurt şi o disciplină liber consimţită a studenţilor, dublată de o dorinţă de bună pregătire, atât ca rezultat al atenţiei cadrelor didactice, cât şi ca rezultat al activităţii organizaţiei U.T.M., care se preocupa în  mod deosebit, perseverent, de comportarea în  general şi de activitatea de pregătire a studenţilor în  special.

In ce priveşte activitatea de creştere a calităţii pregătirii, trebuie să arătăm totuşi, că pe toată durata existenţei institutului, nu s-a reuşit să se multiplice nici un curs. Faptul îşi are explicaţia în  aspectele următoare.

Elaborarea unui curs chiar într-o formă provizorie ar fi cerut în  general o durată de timp cel puţin de 2-3 ani, dacă materialul documentar de cea mai mare noutate s-ar fi putut avea uşor la îndemână. Ori, acest fel de material, care exista în  majoritate în  limbi străine, nu era totdeauna accesibil, traducerile fiind foarte costisitoare şi greu realizabile la volumul mare ce era necesar, din cauza duratei în  timp. Însăşi Institutul de Cercetări Silvice nu dispunea, în  perioada respectivă, de o documentaţie suficientă pe care şi cadrele didactice să o fi putut folosi mai grabnic. Din această cauză, manuscrisele cursurilor pe care cadrele didactice le elaborau, aveau o formă provizorie şi trebuiau mereu adnotate şi chiar refăcute de la an la an. Orice multiplicare s-ar fi făcut, mai târziu nu ar mai fi avut o valoare corespunzătoare.

            Trebuie să se recunoască faptul că, în noua orânduire social - politică, pentru ca aceasta să se oglindească în  mod cât mai exact în  cursurile care s-ar fi scris, era necesară şi o creştere a nivelului ideologic în  mod corespunzător al cadrelor didactice, pentru care trebuia să mai treacă un timp.

            Dar, chiar în  încercările de multiplicare în  6-8 exemplare a cursuri-lor, în  forma provizorie acestea se puteau obţine numai pe foiţă, la maşina de scris. Randamentul acţiunii a fost foarte mic. Nu s-au putut dactilografia totuşi, din motivele care s-au arătat, decât câteva fragmente de cursuri : Silvicultură generală (partea de ecologie a prof. ing. Gh. Ciumac de cca. 150 pagini), câteva capitole din Fizica generală (prof. dr. V. Craifăleanu), un manual de Tehnica culturilor silvice de E. P. Zaborovschi (tradus din limba rusă), de circa 300 pagini.

            Alte mijloace pentru a se realiza multiplicări, cu toate încercările făcute, nu s-au putut achiziţiona - neexistând în  comerţ - ceea ce sigur ar fi ajutat mult acţiunea, şi ar fi putut exista realizări chiar în  acest stadiu de formă provizorie a cursurilor.

            Drept urmare, mijloacele amintite la momentul potrivit, adică verificarea notelor şi adnotarea lor la consultaţii (care au rămas totuşi cel mai eficient mijloc de îmbunătăţire a pregătirii) şi la meditaţii, la care, faţă cu recomandarea cadrelor din conducere, asistenţii îndrumaţi de cadrele de predare erau foate perseverenţi, ca şi metoda lucrărilor de control, frecvente, cu note şi analize critice asupra rezultatelor, inclusiv punerea la punct a neînţelegerilor, au reuşit să ridice mulţumitor nivelul de pregătire a studenţilor. Este drept, eforturile erau cam mari, dar şi satisfacţiile rezultatelor bune erau pe această măsură.

b. Pregătirea practică

            A fost activitatea urmărită cu deosebit interes şi în  mod permanent.

            In primul an, datorită greutăţilor de instalare a laboratoarelor, precum şi datorită programului de cursuri încărcat (discipline multe, cursuri începute cu o lună şi jumătate mai târziu), accentul pe învăţământul aplicativ a fost mai slab, ceea ce era de fapt o consecinţă normală.

            Laboratoarele de botanică şi topografie, bine dotate, au început a lucra încă de la finele semestrului I al primului an. Ca rezultat, planul de lucrări de laborator a fost oarecum satisfăcător îndeplinit.

            Laboratoarele de zoologie şi entomologie forestieră, neinstalate încă, în  primul an au constat mai mult din seminarii la care se prezentau în  sală piese din colecţia ce fusese adusă de la Bucureşti (animale şi păsări împăiate, insectare şi planşe colorate reprezentând fauna forestieră).

            Laboratorul de mineraloogie, petrografie şi pedologie era complet nedotat. La seminarii s-au făcut unele prezentări de materiale: minereuri şi roci, din câte au putut fi colectate (conferenţiar Gh. Cuptor prin deplasări speciale), sau împrumutate de la liceele locale (Liceul "Dragoş Vodă" şi Liceul de industrializarea lemnului şi exploatarea pădurilor); de asemenea, unele profile de sol colectate special în cutii.

            Nu s-au făcut lucrări de laborator la chimie şi fizică unde, în afară de sticlărie şi accesorii pentru experimentări la chimie nu a existat nici o dotare şi, aşa cum s-a arătat, nici nu s-a putut procura. La chimie, câteva exemplificări experimentale s-au făcut în ore combinate seminar - laborator, dar şi acestea, mult restrânse din lipsa reactivilor, erau făcute demonstrativ de profesor (dr. V. Craifăleanu).

            Modalitatea de suplinire a acestor carenţe privind învăţământul aplicativ a constat în ieşirile pe teren, cu colective de cadre didactice de la mai multe specialităţi (dendrologie şi botanică, pedologie cu mineralogie, silvicultură, tehnica culturilor silvice), ieşiri înlesnite de distanţele mici ce trebuiau parcurse până la pădurile din marginea oraşului. Studenţilor li se atrăgea atenţia şi li se explicau toate problemele ce fuseseră dezbătute la cursuri sau care urmau să fie abordate. Şedinţele de teren se încheiau cu concluzii finale pe specialităţi, cu consemnări în carnetele de teren, care erau apoi verificate de cadrele didactice ajutătoare şi notate.

            Asemenea lucrări au început încă din luna martie 1949 (semestrul II al primului an de funcţionare) şi ele aveau loc cu destulă regularitate, două sâmbete pe lună.

            S-au făcut şi unele deplasări mai mari de câte o zi, duminica, după începutul primăverii, care, din păcate la Câmpulung era destul de târziu. Acestea erau foarte mult dorite de studenţi, constituind şi o recreere activă.

            Toate deplasările, indiferent, scurte sau lungi, se încheiau şi cu recoltări de piese pentru studiat la Institut: muguri şi fructe de arbori şi arbuşti, apoi frunze şi flori de arbori şi arbuşti, plante erbacee, minereuri şi roci, piese de lemn, insecte de pădure etc. Cu asemenea activitate s-a contribuit mult şi la creşterea colecţiilor care serveau lucrărilor la laboratoare, care au crescut în acest mod foarte mult.

            Tot prin lucrări de teren s-au făcut şi primele exerciţii de topografie, după o primă parte a studierii aparatelor. Terenul din curtea şi chiar din jurul Institutului era frecvent împânzit de grupuri de studenţi care, în jurul aparatelor topografice diverse, sub conducerea cadrelor catedrei, făceau aplicaţii, prin schimb de ore cu alte discipline, câte o după amiază întreagă.

            Îndeletnicirea  era plăcută şi atrăgea mult pe studenţi, iar zelul cadrelor didactice îşi arăta roadele în uşurinţa cu care studenţii se deprindeau să mânuiască destul de marea diversitate a aparatelor.

            Desigur, după cum s-a mai arătat, a fost greu primul an de pregătire practică. Dar în anul următor (1949-1950) şi cu deosebire în cei ce au urmat, câteva laboratoare erau total amenajate şi au funcţionat din plin (botanică, fitopatologie forestieră şi dendrologie, zoologie, entomologie, protecţia pădurilor, topografie), cu rezultatele scontate.

            Aşa de exemplu, cu piesele şi materialele aduse de la Bucureşti şi cu un numeros material adus sau preparat de conf. dr. Mircea Ene, ca şi cu mobilierul ce s-a executat, a fost pus la punct în acest al doilea an un corespunzător laborator de entomologie forestieră şi protecţia pădurilor, unde chiar studenţii făceau cercetări proprii datorită numărului suficient de aparate.

            Din anul 1949-1950  a început a funcţiona laboratorul de mineralogie, petrografie şi pedologie (prof. ing. Dan Ciolac), nu numai prin colecţiile destul de numeroase de roci adunate, dar şi printr-o serie de profile de sol nu numai locale, ci şi din alte zone din ţară; tot aici au început a se adapta şi o serie de aparate pentru unele lucrări de laborator (site metalice, pâlnii, cristalizoare) necesare unor sumare analize, mecanice şi chimice ale diferitelor tipuri de sol şi ale profilelor acestora. Nu se poate afirma că până la mutarea institutului, laboratorul de pedologie a putut executa lucrări la nivelul necesar. Dar, cu experimentări incomplete, chiar şi cu explicaţiile asupra definitivării acestora, cu planşe desenate, s-au dat cunoştinţele satisfăcătoare.

            Laboratorul de fizică nu s-a putut în nici un fel realiza. Ar fi fost necesar un atelier mecanic de mare precizie, piese de sticlă, de lemn sau metalice care să poată fi adaptate specificului diverselor aparate, ceea ce a fost imposibil. În comerţ astfel de aparatură nu a existat, iar atelierele de materiale didactice ale Ministerului Învăţământului au început să funcţioneze mult mai târziu şi nu executau aparatura pentru fizică la nivelul universitar.

            Laboratorul de chimie  nu a putut fi pus în situaţia de a se executa experimentări de către studenţi. Tot ce   s-a putut face s-a realizat de prof. dr. Craifăleanu, care în primii ani nu a avut nici asistent; el a instalat diferitele lucrări experimentale, cu aparatura ce o avea şi cu unele improvizaţii proprii şi chiar cu reactivi pe care şi-i procura singur, pe care apoi   le-a prezentat în faţa studenţilor. Aceştia îşi notau (făcând şi schiţele necesare), experimentările pe care tot profesorul le sintetiza la tablă. Astfel a funcţionat acest laborator până la mutarea institutului la Braşov. Rezultatele au fost şi ele satisfăcătoare.

Tabelul 1

Tabel numeric al titlurilor din biblioteca Institutului de Silvicultură

Câmpulung Moldovenesc în iunie 1953

Un laborator care s-a dezvoltat vertiginos chiar din toamna anului 1949, a fost cel de silvicultură şi tehnica culturilor silvice, unde era şi un colectiv mai larg (prof. ing. Dimitrie D. Ionescu, prof. Gh. Ciumac, asistent apoi lector ing. Ilarion Vlase, asistent Petre Ciobanu şi apoi asistent ing. Anatolie Marian şi lector ing. Sextil Puiu), din cauza disciplinelor multe ce ţineau de acest colectiv (silvicultură generală şi ecologie, tehnica culturilor silvice cu cele trei mari subcompartimente: seminţe forestiere, pepiniere silvice şi împăduriri, zone verzi, ameliorarea terenurilor degradate). In timp relativ scurt s-au organizat colecţii de seminţe, aparatură de analiza seminţelor (mecanică fiziologică şi biochimică); apoi planşe, desenate de cadrele didactice şi de studenţi, cu reprezentarea lucrărilor de regenerare şi de îngrijire a arboretelor de diferite vârste, colecţii de puieţi prin cultivarea în recipiente speciale. Laboratorul a cuprins repede două săli în care lucrau şi cadrele didactice, ţinând loc de cabinete şi aici făceau experimentări şi studenţii, chiar din anul 1949-1950 (anul III), pe grupe mici, sub supravegherea colectivului de catedră.

            Din primăvara anului 1950, în curtea căminului nou s-a înfiinţat şi o pepinieră de 300 m², în care toate lucrările erau executate de studenţi (pregătirea solului, fertilizare, semănături, întreţineri de culturi etc.). S-au cultivat specii locale (molid, brad, pin şi larice), făcându-se încercări - relativ reuşite  - cu brad şi gorun.

            Încă un mod de pregătire aplicativă a studenţilor a fost elaborarea de proiecte sau studii, cum au fost cele executate la dendrometrie, amenajament, silvicultură, tehnica culturilor silvice şi ameliorarea terenurilor degradate, corectarea torenţilor, drumuri de scoaterea lemnului din pădure ş. a. Aceste studii şi proiecte aveau la bază date concrete, elaborate de cadrele didactice pe bază de hărţi sau măsurători făcute pe teren de studenţi. Tot studenţii făceau documentarea privind condiţiile locale, pe bază de bibliografie şi chiar prin unele observaţii proprii dacă punctele de execuţie nu erau prea depărtate. Lucrările aveau la bază calcule de cost şi eficienţă economică, precum şi studii de amenajare şi execuţie planificată.

            Pentru asigurarea executării individuale a lucrărilor, temele conţineau elemente de diferenţiere, astfel încât, chiar din ipoteză studenţii să fie obligaţi a-şi furniza date şi a găsi soluţii conform premizelor proprii, care trebuiau să ducă la calcule şi rezultate diferenţiate.

            Deoarece învăţământului aplicativ pe teren în tot cursul anului se făcea numai pe terenuri aflate în raza jud. Câmpulung sau cel mult în cele foarte apropiate, cu condiţii mult asemănătoare, pentru ca studenţii să poată fi iniţiaţi şi în lucrări privind alte zone de vegetaţie care prezintă fenomene şi aspecte mult diferenţiate (arborete de mai mare diversitate ca compoziţie, starea de vegetaţie, productivitate, starea de degradare, tratamente aplicative, mod de regenerare, apoi fenomene de torenţialitate şi de degradare sub diverse forme a terenurilor etc.), la fiecare sfârşit  de an (după sesiunea de examene) se organizau deplasări de câte 10-15 zile, cu trasee bine studiate şi cu o gradare a obiectivelor de cercetat în funcţie de anii de studii în care se aflau studenţii.

Astfel, cu primii ani se făceau deplasări într-o zonă mai restrânsă (Suceava, Botoşani, Rădăuţi), la ocoalele silvice din zonele respective,    urmărindu-se mai mult cunoaşterea arboretelor, a provenienţelor lor, a florei, pe cât posibil a faunei, apoi a tipurilor de sol cu vegetaţia caracteristică, a lucrărilor de protecţia pădurilor.

            Cu ultimii ani de studii s-au făcut deplasări care să traverseze toate zonele de vegetaţie, începând de la stepa dobrogeană, prin lunca Dunării cu Delta, câmpia cu terasele şi luncile interioare, zonele colinare, apoi cele montane până la zonele alpine. Se urmăreau punctele cu lucrări de mare interes pe acea vreme: împădurirea luncilor inundabile ale Dunării, refacerea arboretelor degradate din stepă şi silvostepă, împădurirea nisipurilor mişcătoare, refaceri şi tratamente în cât mai variate tipuri de pădure de quercinee, lucrări mari de corectare a torenţilor, lucrări masive de împădurire.

            În acest mod, cu toate promoţiile care au depăşit anul IV la Câmpulung Moldovenesc, s-au vizitat numeroase puncte de mare interes forestier în acele timpuri, cum au fost : împăduririle şi lucrările de stingerea torenţilor în Vrancea, lucrările de ameliorare din Valea Bujorului (Galaţi), lucrările de cercetare a perimetrelor de terenuri degradate Putreda şi de împădurire a nisipurilor mobile (Hanul Conachi, Delta Dunării, nisipurile din sudul Olteniei şi plantaţiile respective de salcâm şi pin, împăduriri şi refaceri de arborete) împreună cu cele de creare a perdelelor de protecţie din Dobrogea (pe atunci foarte mult recomandate), refaceri de arborete degradate din silvostepă (Barghideanul - Bărăgan), lucrări de regenerare în stejăretele din câmpia înaltă şi coline. În astfel de deplasări, în care responsabilitatea explicaţiilor revenea unui colectiv de cadre didactice, acestea fiind ajustate pentru specificul local de responsabilii unităţilor vizitate, se făceau observaţii, se atrăgea atenţia studenţilor asupra a tot ce era demn de remarcat şi apoi se ţineau consfătuiri, în care se explicau cele văzute, metodologii aplicate, soluţii de viitor, se puneau întrebări, se dădeau răspunsuri şi toate acestea, la terminarea vizitării fiecărui obiectiv; se încheiau cu concluzii critice şi cu stabilirea celor mai eficiente măsuri de procedură pentru viitor.

            După fiecare astfel de deplasare, la terminarea ei, studenţii erau obligaţi a întocmi referate, în care se prezentau, prin prisma vederilor proprii, cele învăţate. Memoriile "copiate" erau respinse şi date spre refacere. Ele erau notate şi notele se cumulau la cele de lucrări practice.

            Mărturisiri făcute ulterior de absolvenţii întâlniţi în producţie dovedeau cât de folositoare au fost acele deplasări de studii şi cât de bine le-au prins experienţa câştigată din cele văzute şi auzite, în marea diversitate a locurilor vizitate.

            Considerăm că aceste modalităţi de a consolida cele învăţate în cei cinci ani de studii (deplasări de studii, aplicaţii  şi laboratoare, deplasări scurte cu caracter local) au constituit metode care au contribuit în mod esenţial la buna pregătire a studenţilor pe care i-am instruit la Câmpulung.

            De asemenea, o mare importanţă în pregătirea practică de toate genurile a   avut-o faptul că majoritatea cadrelor didactice erau specialişti proveniţi din producţie, cu stagii importante de lucru, trecuţi printr-o mare varietate de lucrări. Aceasta le-a uşurat ţinerea unor cursuri atractive, deoarece au putut face uşor legătura părţii teoretice cu practica terenului, prin exemplificările concrete pe care le-au făcut în toate aspectele prezentate la cursuri şi prin indicaţiile de evitare a greşelilor. Faptul că a existat o experienţă în producţie a determinat şi o rapidă documentare şi o ridicată valoare a prelegerilor.

c. Activitatea de documentare a studenţilor

            În afara metodelor arătate privind munca de pregătire a studenţilor prin cursuri, seminarii şi laboratoare, intensificate prin consultaţii programate şi obligatorii, prin îndrumarea adnotării notiţelor luate la cursuri, prin recomandări de bibliografie pe care unii studenţi şi-au procurat-o prin mijloace proprii, un factor de mare ajutor şi care a evoluat mult, a fost cercetarea bibliotecii chiar de la înfiinţarea ei, aşa cum s-a arătat, chiar de la finele semestrului I al primului an. Aceasta a fost relativ bogată chiar de la început, datorită unor condiţii favorabile de dotare (peste 1000 de titluri în ianuarie 1949).

            În anii care au urmat, activitatea de dotare a fost dusă în mod susţinut şi până la finele anului 1952 numărul titlurilor era de peste 13.000.

            În dulapurile bibliotecii, în afara literaturii de specialitate în limba română şi în diferite limbi străine (germană, franceză, rusă), s-au aflat numeroase lucrări cu caracter ideologic, constând din volume de bază şi foarte numeroase broşuri, unele cu caracter ocazional, iar altele dezbătând anumite probleme din complexul lucrărilor ideologice sau explicând momente importante din activitatea de zi cu zi a conducerii de partid.

            Un număr restrâns de titluri din literatura beletristică primită prin Comitetul Judeţean de Cultură, urmau să fie predate  bibliotecii sindicatului, lucru ce s-a făcut în preajma plecării din Câmpulung Moldovenesc.

            Structura bibliotecii la finele anului universitar a fost cea prezentată în tabelul 1. Aşa cum s-a arătat, din bibliotecă lipseau approape complet cursuri de specialitate. În afara a câteva din cursurile predate la fosta facultate de la Bucureşti : Silvicultura (teorie şi tratamente) a prof. M. Drăcea; Amenajarea pădurilor de prof. V.N. Stinghe, Instalaţii şi transporturi forestiere a prof. D. Sburlan, Protecţia pădurilor a prof. Gr. Eliescu şi, în afară de colecţiile de publicaţii ale Institutului de Cercetări Silvice, mai apropiate de unele capitole din cursurile predate şi accesibile studenţilor, restul titlurilor erau în majoritate tangente la disciplinele predate. În adevăr, bune pentru documentare, dar mai mult pentru cazul lucrărilor de cercetare, decât pentru tineretul care atunci se iniţia.

            Cu toate acestea, de la consultaţii se putea vedea că şi o bună parte din astfel de materiale erau cercetate de studenţi şi adesea se constata cu plăcere legătura  făcută de aceştia din cele citite, cu materia predată. Totodată, se observa cum orizontul în diferite probleme se lărgea continuu, la o bună parte din studenţii mai activi, mai dornici de instruire şi s-a dovedit că nu erau puţini aceia care doreau să insiste chiar mai mult şi să cunoască mai larg unele probleme. Mai mult, unii dovedeau chiar atracţie către a căuta să cerceteze unele din aspectele  ce li se păreau mai atractive.

d. Activitatea de cercetare ştiinţifică a studenţilor

            Pentru unii dintre studenţii doritori a pătrunde mai adânc în cunoaşterea unor probleme, s-a luat măsura a se înfiinţa unele cercuri ştiinţifice studenţeşti, îndrumate de cadrele didactice. Astfel de cercuri au fost: cercul de cercetare ştiinţifică pentru ştiinţele naturii, dirijat de prof. dr. Iuliu Morariu. Înfiinţat în anul 1949-1950 şi cercul de cercetări ştiinţifice în domeniul culturii pădurilor, dirijat de lector ing. Ilarion Vlase, înfiinţat în anul 1950-1951.

      În cadrul acestor cercuri, activitatea se desfăşura pe bază de teme şi metodici, cercetările având loc cu ocazia ieşirilor pe teren, iar când timpul permitea, chiar prin ieşiri cu caracter special.

            Astfel, la cercul de cultura pădurilor s-au atacat problemele privind condiţiile de germinare a seminţelor de răsărire în germinatoare improvizate, cu stabilirea celor mai practice germinatoare, condiţiile de răsărire a seminţelor diferitelor specii în pepinieră prin semănăturile de toamnă şi cele de primăvară.

              La cercul ştiinţific de studiul naturii, s-a propus şi au început cercetări pentru o monografie floristică din arboretele situate în jurul oraşului Câmpulung Moldovenesc.

            Menţionăm că aici, la Staţiunea de Cercetări Ştiinţifice Câmpulung Moldovenesc a Institutului de Cercetări Silvice din Bucureşti, care funcţiona în localul Institutului, numeroşi studenţi au luat parte la instalări de experimentări şi la culegeri de date pe baza metodicilor şi indicaţiilor date de şeful staţiunii.

            Este păcat că în toată activitatea de cercetare, desigur aflată în curs de desfăşurare de către aceste cercuri, nu am avut şi ceva date asupra unora din constatările făcute, eventual rezultate obţinute în prealabil la aceste cercetări, deoarece la încheierea anului universitar 1952-1953 erau în desfăşurare, iar din vara anului 1953, când s-au început lucrările de împachetare pentru mutarea la Braşov, au fost părăsite.

            A fost totuşi un început care promitea, început care, desigur, s-a produs relativ târziu, însă numai atunci când condiţiile au permis. In mod sigur, aceste cercuri s-ar fi înmulţit şi ar fi dat şi rezultate demne de apreciat.

e. Alte activităţi ale studenţilor

           Începând cu anul universitar 1950-1951, când existau  deja patru ani de studii, cu un număr crescut de studenţi (269) şi când programele de cursuri nu mai erau atât de încărcate ca în anii trecuţi, studenţii, sub conducerea U.T.M ,au început să desfăşoare şi unele activităţi extraşcolare.

            În primul rând, s-a întărit organizaţia U.T.M din Institut, care a desfăşurat o activitate mai bine organizată, pe bază de planuri de muncă în care se prevedeau :

·      datele şedinţelor organizatorice;

·      datele şedinţelor de învăţământ şi educaţie politică pe linie de tineret;

·      datele şedinţelor de analiza muncii şi a rezultatelor periodice obţinute de studenţi;

·      programele de activitate cultural- artistică.

            La acest capitol se pot prezenta rezultate deosebite, deoarece studenţii au avut o serie de reuşite manifestări cultural-artistice, care au fost întotdeauna urmărite cu un deosebit interes de un public foarte numeros. Studenţii au avut un cor destul de bine pus la punct, o echipă de dansuri naţionale, o mică formaţie orchestrală, dar mai ales o valoroasă echipă de teatru. Cele câteva spectacole date în oraş şi chiar în localităţi vecine, mai ales cu piesa Năpasta  de I.L. Caragiale, au avut un succes deosebit. Tot sub egida U.T.M. studenţii au organizat frumoase reuniuni tovărăşeşti şi chiar baluri, ca şi sărbătorirea în colectiv a nopţii de Anul Nou.

      În activitatea sportivă, studenţii s-au dovedit foarte preocupaţi şi s-au găsit numeroase elemente talentate care au făcut ca echipele de volei, baschet, atletism să aibă frumoase succese în concursuri locale şi regionale. Echipa de fotbal a studenţilor era mereu printre cele mai bune din regiune şi foarte apreciată de publicul local.

            Bogată era şi munca studenţilor în activitatea de sprijin a U.T.M., în munca de îndrumare a tineretului la sate, ca propagandişti.

            La toate manifestările în cadrul diferitelor festivităţi organizate de Judeţeana de partid, de U.T.M. sau alte organizaţii de masă, studenţii se angajau, realizând diferitele sarcini ce li se trasau (oameni de ordine la manifestaţii, participanţi la demonstraţii etc.).

            Dar, în afară de aceste participări unanime în activităţile de U.T.M., studenţii au avut ca activităţi extraşcolare chiar şi sarcini trasate de minister. Dintre acestea trebuie să menţionăm activitatea deosebită pe care promoţia anului II (1949 - 1950) a desfăşurat-o în cadrul reformei agrare. Întreg anul a fost repartizat în plină iarnă la lucrări topografice în sudul ţării, în cadrul reformei agrare. În condiţii puţin favorabile de lucru, ei au reuşit să termine sarcina ce au avut-o înainte de vreme, cu lucrări care au fost foarte apreciate. Ceva mai mult, au fost solicitaţi şi au acceptat să ajute pe colegii lor de la Braşov, care nu au putut termina la timp lucrările.

VII. Cu privire la evoluţia activităţii cadrelor didactice

            Din punct de vedere numeric, s-a văzut care a fost evoluţia cadrelor didactice din institut. A rezultat că anual ea s-a îmbunătăţit, ajungându-se în ultimul an de existenţă la un număr satisfăcător şi la o echilibrare ca proporţie între cadrele de predare şi cele ajutătoare. Ca urmare, munca cu studenţii a putu fi dusă în mod susţinut şi la un nivel tot mai ridicat. O situaţie comparativă prin raportarea numărului de studenţi ce a revenit anual fiecărui cadru didactic se prezintă în continuare.

            În anul universitar 1948-1949, la cei 176 studenţi au existat 18 cadre didactice (12 cadre de predare şi 6 ajutătoare), revenind 14,66 studenţi la un cadru de predare, respectiv 29,33 studenţi la un cadru ajutător.

            În anul universitar 1949-1950, la cei 190 studenţi au existat 27 cadre didactice (13 cadre de predare şi 14 cadre ajutătoare), revenind 14,60 studenţi la un cadru de predare, respectiv 13,60 studenţi la un cadru ajutător.

            În ultimul an de existenţă, 1952 - 1953, la cei 392 studenţi, au existat 33 cadre didactice (16 cadre de predare şi 7 cadre ajutătoare), revenind 24,50 studenţi la un cadru de predare,respectiv   23,06 studenţi la un cadru ajutător.

            După felul cum s-a dus munca în acest an, în raport cu cei doi precedenţi, după rezultatele obţinute şi din faptul că toate cadrele didactice au putut încă din anul universitar 1950-1951 să treacă şi la activităţi cu un caracter mai profund ştiinţific, aşa cum vom arăta pe scurt, se poate deduce că evoluţia numerică a cadrelor didactice a atins în ultimii trei ani proporţia cea mai convenabilă.

            De altfel, rezultatele obţinute la sfârşiturile de an şcolar îndreptăţesc afirmaţia. Dacă pierderile anuale de studenţi au fost de 4 - 5%, în anul 1948-1949, ele au scăzut la 3 - 4% în 1949-1950, pentru ca în iunie 1952 să ajungă la numai 0,3%, lucru ce se explică numai prin creşterea experienţei cadrelor didactice şi printr-o proporţionare numerică mai raţională, printr-o selecţie care a fost permisă de unele fluctuaţii, de existenţa unor condiţii din ce în ce mai bune de lucru etc.

            Dacă cele arătate până aici, în acest capitol, pot fi justificate prin cifrele care s-au arătat, există o serie de acţiuni ale cadrelor didactice care necesită a fi arătate numai prin simpla prezentare a lor, fără a fi redate cantitativ prin cifre.

            Pornind de la primul an de existenţă al Institutului şi chiar de la al doilea (faptul a mai fost amintit), toată munca personalului didactic s-a concentrat în elaborarea prelegerilor de către cadrele de predare şi în pregătirea orelor aplicative (seminarii, laboratoare, lucrări practice) de către cadrele didactice ajutătoare.

            În această primă perioadă, cadrele didactice au avut o participare susţinută şi activă la diferitele forme de activitate ideologică şi politică, pentru ridicarea nivelului propriu ideologic.

            În totalitate, cadrele didactice au participat la "Cercul de studii pentru istoria P.C. al U.S." şi apoi la cel de "Materialism dialectic şi istoric", au frecventat cursurile de limba rusă ciclul I şi II. În sfârşit, au desfăşurat activităţi în diferitele organizaţii de masă ca: Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ, ARLUS, ASIT, SRSC etc., unii fiind chiar activişti cu funcţii de răspundere (prof. Dimitrie D. Ionescu - preşedintele Reg. ARLUS în 1948-1950 şi al Filialei ASIT în 1950-1952, prof. dr. Iuliu Morariu - preşedintele filialei regionale SRSC).

            Pentru buna desfăşurare a activităţii generale în Institut, consiliul didactic ţinea şedinţe, fie după un program fix, fie organizate în funcţie de unele evenimente neprevăzute. La aceste şedinţe aduceau contribuţii substanţiale la buna desfăşurare a activităţii sub toate raporturile. În acest scop, începând cu anul 1950-1951, cadrele didactice au fost angrenate în diferite munci ca :

-responsabili cu urmărirea pregătirii profesionale a studenţilor, câte un cadru didactic la fiecare an de studii (pe grupe, existând cel puţin două grupe într-un an);

-responsabili cu urmărirea frecvenţei la cursuri şi lucrări aplicative;

-responsabili cu organizarea şi urmărirea schimburilor de experienţă între cadre;

-responsabili cu evidenţa elaborării cursurilor de către cadrele didactice.

     De asemenea, unele cadre didactice aveau chiar sarcini de control ca :

-controlul activităţii în cămine;

-controlul comportării la cantină;

-controlul comportării studenţilor în oraş;

-controlul frecventării bibliotecii şi urmărirea deficienţelor muncii în acest sector;

-urmărirea activităţii culturale şi sportive.

            În toate aceste activităţi, cei care aveau răspunderi întocmeau rapoarte periodice care se analizau în consiliul profesoral, unde se propuneau apoi măsuri de lichidare a lipsurilor şi de soluţionare a  problemelor, în modul cel mai corespunzător bunului mers al muncii pe toate pistele analizate.

            O dată cu reglementarea activităţii şi cu ivirea posibilităţii unei munci organizate, cadrele didactice au trecut la continuarea activităţii de cercetare - cei care aveau începute mai de mult astfel de activităţi (prof. dr. Iuliu Morariu, conf. dr. ing. Mircea Ene, conf. ing. Negru Ştefan) - iar restul au început a se dedica acestei activităţi fie în diferite colective din afară (Academia R.S.R., Institutul de Cercetări Silvice, Institutul de Proiectări Silvice), fie chiar numai în cadrul institutului.

            S-au angrenat în activitatea de cercetare prin colaborare la temele I.C.E.S. unele cadre cum au fost: prof. Dan Ciolac, prof. Dimitrie Ionescu, asistent A. Marian ş.a.

            Au fost elaborate  şi lucrări cum au fost cele privind "Dăunătorii din pepinierele de molid" (dr. ing. M. Ene), "Contribuţii la flora R.P.R." (dr. Iuliu Morariu).

            Multe lucrări care au văzut lumina tiparului şi-au avut începuturile, la Institutul din Câmpulung Moldovenesc :

·      Botanica forestieră (prof. dr. I. Morariu);

·      Protecţia pădurilor (dr. ing. Mircea Ene);

·      Silvicultură generală (prof. ing. Gh. Ciumac în colaborare cu prof. dr. E. Negulescu);

·      Pedologie forestieră, manual pentru şcoli medii (ing. Gh. Cuptor);

·      Administraţie şi planificare forestieră, manual de şcoli medii (ing. Cuptor Gh. în colaborare cu ing. Lăzărescu C.);

·      Tehnica culturilor silvice, manual pentru şcoli tehnice silvice (ing. Dimitrie D. Ionescu).

De asemenea, multe din tezele pentru care s-au obţinut titlul de doctor au fost începute şi lucrate în bună parte la Institutul Câmpulung Moldovenesc de către :

·      prof. ing. Gh. Ciumac;

·      conferenţiar ing. Radu Ichim;

·      lector ing. Ilarion Vlase;

·      asistent ing. Petre Ciobanu;

·      asistent ing. Igor Ceianu;

·      inginer Petre Brega.

            Nu credem că s-ar putea reproşa că activitatea cadrelor didactice nu a fost rodnică în perioada de activitate a Institutului Câmpulung Moldovenesc. Ca unul care am trăit toate momentele acestui Institut, care am fost în permanent contact cu toate cadrele didactice, care am răspuns şi am luat parte la toate activităţile desfăşurate, la frământările lor, pot să afirm în mod hotărât că toţi şi-au făcut cu prisosinţă datoria şi aceasta s-a putut vedea în rezultatele din ce în ce mai bune pe care le-au dat şi care au avut ca urmare firească, o creştere spectaculoasă a valorii cadrelor didactice. Acesta este un adevăr imposibil de contrazis. Zi de zi, lună de lună, prin munca lor neostenită, conştienţi de importanţa sarcinilor pe care le aveau, cadrele didactice au reuşit să se ridice la adevăratul nivel corespunzător unor cadre universitare, să capete prestanţă, potrivit poziţiilor care le-au fost încredinţate.

            Desfiinţarea Institutului de la Câmpulung Moldovenesc (făcută în mod raţional, nemaifiind nevoie de argumente) a pus însă cadrele care s-au transferat la Braşov într-o poziţie minoră. Nici această situaţie nu este locul a o analiza. Dar, după patru ani au fost în marea lor majoritate lichidate,   frângându-se aripi care ar fi putut aduce contribuţii valoroase la dezvoltarea ştiinţelor silvice, a profesiei de silvicultor. Criteriile care au stat la baza acestui fapt nu sunt de discutat. Cei mai tineri au putut mai mult sau mai puţin să îşi refacă drumul. Alţii, mai vârstnici nu; au fost aruncaţi în anonimat, nemaidispunând de forţe pentru a porni pe căi noi, cu toate încercările făcute.

            Cert este un lucru: dacă nu Câmpulungul mergea la Braşov, un lucru foarte posibil ar fi fost ca Braşovul să vină la Câmpulung (!!!). Cum trăieşte Institutul de la Petroşani şi astăzi, sau chiar cel de la Galaţi sau Ploieşti, sau Bacău şi atâtea altele ! 

            Am curajul să afirm că, în nici un caz, rezultatele nu ar fi fost mai slabe, ci, dimpotrivă, tot mai bune. În străinătate, multe institute silvice sunt instalate în localităţi minore şi dau rezultate despre care se aude că nu compromit silvicultura respectivelor ţări (R.P. Ungară, R.F. Germană ş.a.)

VIII. Cu privire la evoluţia administrativ - organizatorică

O activitate cu rezultate cât mai bune, aşa cum se cere în mod normal şi cum toţi cei ce ne desfăşuram munca în Institut o doream, impunea o bază organizatorică şi administrativă cât mai bine pusă la punct.

            S-a văzut că începutul a fost greu, că nu s-a reuşit nici chiar din primul an să ne putem desfăşura activitatea la nivelul unor unităţi similare cu o vechime mai mare. De aceea, în fiecare an apăreau greutăţi care trebuiau înfruntate şi nu de puţine ori cu destulă cheltuială de energie.

            Deoarece la o serie de astfel de greutăţi, după rezolvare, li s-au adăugat noi realizări, noi îmbunătăţiri în evoluţia institutului, considerăm necesar a le prezenta succint.

a) Realizarea unui nou cămin studenţesc

            S-a văzut cum s-a soluţionat problema căminului studenţesc de la bun început. Satisfăcător şi nu prea. În anul al doilea creşterea numărului studenţilor a impus înfiinţarea unui cămin pentru studente. Ca urmare, s-a obţinut un local (o vilă cu etaj, vila Coca) pe str. 7 Noiembrie, colţ cu Fraternităţii, în care   s-a amenajat căminul respectiv cu o capacitate de 20 locuri.

            Constatându-se, la sesizarea studenţilor, că spaţiul la căminul Tomaşevschi este prea restrâns, la solicitarea făcută, Sfatul Popular al oraşului ne-a atribuit încă o vilă, aşa numita Cabana Deia. Este drept, puţin cam departe, dar destul de corespunzătoare. Aici s-au amenajat încă circa 30 locuri de cazare.

            Se poate deduce uşor că era greu de făcut o repartizare echitabilă a studenţilor într-o situaţie de aşa mare dispersare a căminelor şi cu un confort diferit; aveam patru cămine pentru studenţi (din care două în extremităţile oraşului) şi un cămin pentru studente. Însăşi serviciul de administrare a lor era greu. Pe de altă parte, creşterea Institutului făcea necesar pentru învăţământ şi spaţiul de la etajul II ocupat de cămin.

            Prezentând personal această situaţie tov. ministru Ion Vinţe, acesta a înţeles imediat situaţia şi chiar în primăvara 1949 a dispus Direcţiei Financiare a Ministerului Silviculturii să caute a se asigura fonduri pentru construirea unui cămin studenţesc la Câmpulung Moldovenesc.

            Lucrurile au evoluat foarte repede: în vara 1949 serviciul arhitecturii din minister a şi cules date de pe terenul obţinut de la Sfatul popular. Proiectul fiind gata (arhitect A. Stark), lucrările  au început chiar în anul 1949, iar la finele anului universitar 1949-1950 un frumos cămin (parter, etaj şi mansardă), stil cabană forestieră, cu o capacitate de 200 locuri, a fost dat în folosinţă. Bineînţeles, localul era dotat cu toate instalaţiile sanitare, băi, spălătorii, cu tot confortul modern.

            Acest cămin a permis eliberarea sălilor din etajul II al clădirii pentru învăţământ, ca şi a cabanei Deia. Au mai rămas în rezervă căminele Tomaşevschi şi cel din str. Gării. Acestora li s-au adus noi îmbunătăţiri, făcându-le total acceptabile. Cu aceste cămine institutul a funcţionat până la plecarea la Braşov.

b) Înfiinţarea serviciului medical

            O dată existând un cămin nou, modern, acesta avea prevăzut şi spaţiul necesar policlinicii studenţeşti. Formată din o sală de aşteptare, un cabinet de consultaţii şi o cameră de internare provizorie, policlina a fost dotată de Serviciul Sanitar al oraşului cu mobilier specific medical şi aparatura necesară. Totodată, a fost încadrat cu jumătate de normă un medic (dr. Doru Ioaniţiu), care consulta studenţii în fiecare zi după-amiază. A fost o problemă a cărei rezolvare a fost deosebit de utilă pentru studenţi şi cu bune rezultate.

            c) Reorganizarea cantinei

            Funcţionarea cantinei în subsolul clădirii principale a institutului devenise după primii doi ani destul de stânjenitoare pentru activitatea didactică. Deşi prin închiderea sălilor şi coridoarelor se limitase accesul şi se redusese utilizarea acestora, ceea ce a redus mult zgomotul şi curenţii de aer, totuşi mirosurile de bucătărie şi de alimente depozitate dăinuia încă. Aprovizionarea depozitelor, surplusul de personal care deservea cantina, constituiau un plus de mişcare şi de zgomot care deranja foarte adesea procesul de învăţământ. În plus, cerinţele dezvoltării activităţii didactice impuneau eliberarea unor spaţii pentru dezvoltarea atelierelor şi a magaziilor cu materiale ale diferitelor catedre.

            Acestea s-au putut realiza prin obţinerea unui imobil vis-a-vis de Institut, care, având spaţiu suficient, cu unele amenajări a permis mutarea cantinei, fiind asigurate sala de mese - la fel de încăpătoare - bucătăria cu anexele şi depozitele, în mod satisfăcător.

            Subsolul clădirii principale a fost şi el reamenajat şi în afara celor ce s-a arătat că erau necesare (ateliere şi magazii de materiale didactice), s-au creat câteva camere de locuit pentru personalul de serviciu care suplineau şi funcţii de paznici pentru a nu rămâne institutul complet nelocuit noaptea.

d) Spaţiul locativ pentru cadre

    didactice

            O bună parte din cadre didactice şi-au asigurat spaţiul locativ prin repartiţii în imobile care între timp s-au eliberat parţial sau total. Au mai rămas unele cadre didactice care încă nu şi-au putut aduce familiile din lipsa unui spaţiu locativ suficient.

            Intervenindu-se la Sfatul popular al oraşului, s-a obţinut o vilă spaţioasă, aflată în construcţie dar încă nefinisată (tencuieli, zugrăveli, vopsitorii, dar cu toate instalaţiile gata).

            Finisarea s-a făcut de către Institut şi imobilul a putut adăposti, relativ confortabil, cadrele didactice care mai aveau nevoie de spaţiu locativ pentru a-şi aduce familiile. În condiţii satisfăcătoare şi-au găsit spaţiul locativ necesar şi alte cadre didactice, în oraş.

            Problema spaţiului locativ a devenit mai uşor soluţionabilă şi s-a îmbunătăţit mult după mutarea sediului regiunii la Suceava. Aceasta, mai ales având în vedere solicitudinea administraţiei locale pentru Institut.

            e) Dotarea institutului cu un mijloc de transport

            Încă din primul an de existenţă, Institutul a fost dotat, prin transfer, cu un autocamion ce fusese al Fondului Bisericesc. Acesta a fost de mare ajutor, mai ales în perioada de organizare. Deşi nu am obţinut chiar de la început, ne-a adus multe înlesniri, fiind mijloc de transport la dotări diverse, la aprovizionări, iar ieşirile pe teren cu studenţii erau la îndemână, datorită autocamionului.

            În scurtă vreme însă, acest mijloc care avea o vechime cam mare, a început a nu mai face faţă. Imediat ministerul ne-a repartizat un autocamion nou cu care s-a lucrat excepţional.

            Ministerul avea în vedere necesitatea dotării cu un autobuz pentru deplasările cu studenţii la aplicaţii pe teren. Problema nu a mai apucat a fi rezolvată. Ea a rămas de domeniul dorinţei şi a promisiunii: a intervenit mutarea.

Capitol final: Drept încheiere

            Am încercat să întocmesc un "studiu istoric" asupra unei activităţi încheiată cu realizarea unui Institut, care s-a înfiinţat, a trăit, dar apoi a dispărut fără urmă şi lăsând numai o amintire care aproape că s-a pierdut şi ea. De aceea consider că aşternerea pe hârtie a "studiului istoric" nu poate fi considerată ca ceva inutil, chiar dacă e făcută mai mult din ... amintire.

            Este vorba deci despre "Institutul de Silvicultură Câmpulung Moldovenesc", a cărui existenţă s-a simţit nevoia să fie reamintită şi în scris, ideea fiind meritul doctorului inginer Radu Ichim, şeful Staţiunii de Cercetări pentru Cultura Molidului din Câmpulung Moldovenesc.

            În acest scop, aşa cum am mai arătat, s-a adresat aceluia care i-a pus baza şi care, cu multă plăcere, a încercat să devină autorul acestui studiu.

            Aşa cum s-a văzut, am avut cinstea să fiu delegat şi să înfiinţez acest institut în toamna anului 1948, an care face parte din perioada cea mai activă a vieţii mele, când vârsta deplinei maturităţi şi energii, ca şi posedarea unei bogate experienţe, mi-au dat posibilitatea să nu mă sperii de greua şi complexa sarcină. Aşa am avut curajul să trec la fapte, curaj alimentat şi de ambiţia de a reuşi.

            Am scris aici ce şi cum am lucrat. Poate că în condiţiile în care am lucrat, un altul ar fi putu face ceva mai mult şi mai bine. Totuşi, judecând acum, după ce au trecut circa 30 ani de la cele ce am realizat, îmi vine însă să cred că ceea ce am făcut nu a fost rău; că a fost o realizare care a meritat să fie apreciată favorabil, aşa cum de altfel   s-a şi întâmplat. Mă bazez, când fac această afirmaţie, pe ceea ce ajunsese Institutul numai după primii doi ani de funcţionare, cât timp l-am condus personal, dar şi pe ceea ce s-a mai adăugat ca urmare a temeliei pusă de mine, trei ani după aceea. Trei ani, din care doi eu am mai fost totuşi director de studii.

            Am arătat că rezultatele au fost favorabile. Prin ce se poate demonstra aceasta ? Cel mai bine prin modul cum a fost pregătit tineretul pe care l-am avut în grijă, iar aceasta prin rezultatele pe care, ca ingineri silvici, foştii studenţi ai Institutului le-au dat.

            Nu mă pot lăuda că sunt prea documentat în ceea ce priveşte realizările absolvenţilor de la Câmpulung Moldovenesc, sau ale celor care au început şi au studiat trei-patru ani acolo, terminând apoi la Braşov, deci care au avut baza pusă tot la Câmpulung. Totuşi, de vreme ce nu am auzit decât de foarte puţine cazuri de comportare necorespunzătoare, de căderi în greşeală ale unor absolvenţi, în schimb, despre restul, despre marea majoritate, îmi vin din când în când veşti, când despre unul, când despre altul, care mă încântă ca având comportări meritorii. Concluzia este evidentă: Institutul a dat promoţii bune, care şi-au luat pe umeri povara grelei gospodăriri a marii economii forestiere şi o duc cât se poate de satisfăcător.

            Dar se mai poate vorbi şi despre unii absolvenţi care au depăşit toate aşteptările. Unii au ajuns să treacă examene de doctorat : dr. ing. Darie Parascan, şeful catedrei de botanică de la Universitatea Braşov, dr. ing. Ioan Milescu cu o frumoasă activitate de sector la Preşedenţia Consiliului de Miniştri şi mai recent în Ministerul Economiei Forestiere, dr. ing. Constantin Bândiu, dr. ing. Alexe Alexe (fost Iacovlev Alexe), dr. ing. Smejkal Geza, eminenţi cercetători sau proiectanţi în I.C.A.S., dr. ing. P. Brega din Direcţia Silvică Suceava sau  adânc  regretatul, de foarte curând şi mult prea devreme, decedatul dr. ing. Papavă Alexandru, fost director al Direcţiei Internaţionalei Forestiere România-Nigeria.

            Alţii, fără a fi trecut încă doctoratul s-au evidenţiat în mod deosebit ca cercetători ştiinţifici: ing. Pascu Tudosoiu  cu importantele realizări în mecanizarea lucrărilor silvice, ing. Viorel Grapini, ing. Mihalache Ana, ing. Haring Petre, ing. Duran Vasile, ing. Răescu Valeriu, iar alţii cu bogate realizări în producţie : ing. Neacşu Aurel, ing. Mihalache Vasile, ing. Popescu T. Mihai, ing. Ionescu Traian ş.a., care au deţinut sau deţin încă  posturi importante în aparatul silvic.

            Exemplele acestea, deşi sunt convins că mai sunt încă multe de dat, sunt mărturie cu privire la frumoasa comportare a absolvenţilor Institutului de la Câmpulung Moldovenesc.

            Aceasta, ca şi numeroasele aprecieri favorabile făcute de unii sau alţii şi care, de-a lungul timpului, mi-au ajuns la ureche asupra a ceea ce a fost Institutul Câmpulung Moldovenesc, mă fac să nu am rezerve asupra reuşitei muncii care s-a depus.

            Aş mai aduce un argument de ultim moment. În toamna anului 1949, în luna noiembrie, a avut loc la Câmpulung, în localul Institutului de Silvicultură, ultimul Congres al Societăţii Progresul Silvic, aşa-numitul congres al inginerilor silvici. Au participat aproximativ 400 de ingineri din toate sectoarele de activitate din ţară: Centrala Ministerului, Institutul de Cercetări Silvice, Direcţiile Silvice regionale, Ocoale silvice.

            Organizarea ne-a aparţinut, responsabil a fost prof. ing. Gh. Ciumac, proaspăt numit. S-a reuşit a se face faţă cazării, organizării mesei, chiar şi  mesei festive de închidere a congresului. Dar ceea ce am reţinut şi nu voi putea uita niciodată au fost aprecierile măgulitoare asupra stadiului în care  se afla organizarea institutului la numai un an de funcţionare şi acestea au venit de la: acad. dr. ing. Constantin Chiriţă, acad. dr. ing. I. Popescu Zeletin, dr. ing. Nic. Ghelmeziu, prof. ing. Nicolae Constantinescu, ing. Sergiu Paşcovschi şi numeroase alte personalităţi silvice, care, în afară de admiraţie, şi-au  manifestat şi încrederea în roadele pe care Institutul le va da sub raportul calităţii cadrelor ce le va produce. Mărturisesc că, deşi în toată viaţa mea de silvicultor, în care am făcut uz de toată priceperea mea şi am pus în slujba meseriei tot entuziasmul şi toată pasiunea de care am fost capabil, din tot ceea ce am realizat, în afara celor ce am făcut ca cercetător ştiinţific şi a puţinului pe care l-am scris şi tipărit, realizarea Institutului şi munca de dascăl mi-au dat cele mai mari satisfacţii şi le consider ca pe cele mai frumoase reuşite ale vieţii mele.

            Recunosc că din toate cele ce am expus în studiul întocmit, multe lucruri pot apare ca având un caracter strict personal, deci nelipsite de oarecare culoare subiectivă. Important este însă că oricine va citi acest studiu se va putea convinge că  Institutul a fost o realizare pentru care s-a muncit.

            S-a muncit la început greu, de unul singur, cu eforturi nebănuite, apoi într-un colectiv din ce în ce mai crescut, până ce s-a ajuns la o armată de salariaţi, în frunte cu ilustra pleiadă de cadre didactice pe care am prezentat-o în detaliu.

            Tuturor acestora le aduc mulţumirile mele pline de recunoştinţă şi le mărturisesc că sunt conştient că fără toţi aceştia ca şi fără alţii, care nu au apărut, istoricul acesta, redat aici, nu ar fi putut fi scris: nu ar fi avut obiect (sfârşit).

	Sus
Copyright Staţiunea Experimentală de Cultura Molidului. Toate drepturile rezervate.