Directive ale politicii forestiere pentru menţinerea echilibrului ecologic

- Ion Barbu -

Elemente de politică şi legislaţie forestieră

Progresul civilizaţiei umane s-a făcut pe seama pădurilor. Fiecare etapă importantă de dezvoltare a umanităţii a antrenat o reducere importantă a suprafeţei pădurilor şi chiar adevărate crize economice şi ecologice. În antichitate,  decăderea Feniciei, Mesopotamiei, Greciei şi Romei antice au avut la bază degradarea terenurilor altădată fertile şi acoperite de păduri sau lipsa pădurii la distanţe accesibile. În Evul Mediu, în Europa Centrală şi Occidentală defrişarea pădurilor a condus la transformarea unor zone întinse de milioane de hectare în terenuri neproductive, invadate de Calluna, cu denumiri binecunoscute la bruyere, heide, lande etc. Utilizarea excesivă a lemnului pentru producerea cărbunelui din lemn în sec. XIV - XVII (revoluţia tehnică din feudalism) a limitat dezvoltarea industriei metalurgice la capacitatea ("posibilitatea") de producţie a pădurilor. În perioada modernă şi contemporană, presiunea agriculturii şi a creşterii animalelor s-a făcut resimţită la limitele inferioară şi superioară ale pădurilor. Numeroase păduri din zona de câmpie şi dealuri au fost transformate în ogoare şi izlazuri comunale. In zona munţilor înalţi păstoritul a condus la distrugerea şi degradarea a milioane de hectare, în Alpi, Pirinei şi Carpaţi.

Pădurile de limită de astăzi sunt resturi ale unor păduri mult mai stabile care se întindeau câteva sute de metri altitudinal mai sus. Au dispărut pe mari suprafeţe jnepenişurile şi aninişurile (anin verde), locul lor luându-l stâncăriile, grohotişurile, culoarele de avalanşe şi torenţii care ameninţă catastrofal dezvoltările "civilizate", din aval. In prezent - după aproape două secole de aplicare a unor măsuri ferme de conservare şi redresare - se poate spune că numai în ţările din occidentul Europei - în care populaţia ocupată efectiv cu agricultura reprezintă doar 5-7 % din totalul populaţiei active - concomitent cu o creştere a populaţiei, asistăm la o creştere a suprafeţelor ocupate de pădure, în special în zona montană, ca urmare a abandonării terenurilor nerentabile pentru agricultură.

În perioada actuală, dezvoltarea excesivă a industriilor poluante şi evacuările de CO₂ din arderea combustibililor fosili au condus la o nouă criză a pădurilor în Europa cunoscută sub denumirea generică "moartea pădurilor" sau declinul  pădurilor. Alături de distrugerea sistematică a pădurilor intertropicale, aceasta reprezintă o teribilă criză ecologică planetară. Efectul de seră, cu scenariile deja binecunoscute ale dezechilibrelor posibile pe "TERRA", nu poate fi contracarat decât pe două căi: (1) să reducem progresiv consumurile energetice până în anii 2050-2100 şi implicit emisiile de CO₂ şi alte gaze cu efect de seră. Această soluţie preconizată la Rio de Janeiro (1992) nu a fost acceptată de ţările în curs de dezvoltare şi este utopică chiar şi pentru ţările dezvoltate şi (2) să stocăm CO₂ în exces din atmosferă în trunchiul arborilor unor viitoare păduri care s-ar putea realiza pe locul fostelor păduri (astăzi terenuri degradate), cu finanţare din fonduri naţionale şi internaţionale constituite din taxe pe combustibili fosili utilizaţi de către industrie.

Această a doua soluţie este aprobată de majoritatea ţărilor lumii şi ar oferi ţărilor în curs de dezvoltare şi celor în tranziţie din Europa de Est o soluţie la problemele economice şi sociale ale următoarelor decenii.

Pentru ţările în curs de dezvoltare, sărace şi cu randament redus - categorie în care se include România ultimilor ani - satisfacerea cerinţelor energetice pentru mai mult de 40-50% din populaţie se realizează încă din lemn şi nu sunt premise pentru o modificare radicală a acestor raporturi în următoarele 2 - 3 decenii.

Această realitate şi echilibrul ecologic deosebit de fragil în această parte a Europei (inundaţiile din Polonia, Cehia, Austria, Germania, Slovacia şi România din 1997 o confirmă), ne obligă să alegem politici forestiere capabile să conserve în mod real pădurile şi să asigure generaţiilor viitoare cel puţin aceleaşi servicii şi funcţii pe care le asigură generaţiei noastre şi să stabilizeze modificările factorilor de mediu care pun în pericol însăşi fiinta umană.

Din această perspectivă regimul juridic al pădurilor capătă o importanţă deosebită cel puţin din două motive: (1) regimul de proprietate determină tipul de gestionare, astfel: proprietatea privată este puţin favorabilă investiţiilor şi le acceptă numai dacă beneficiază de garanţii de durată. In general optează pentru cicluri scurte şi beneficii imediate, proprietatea de stat sau bisericească suportă mai bine investiţiile pe termen lung şi sunt favorabile în general unor cicluri de producţie mai lungi, corespunzătoare pădurilor de codru şi (2) forma de proprietate privată sau publică constituie puncte cheie în aplicarea măsurilor de politică forestieră. In toate cazurile aplicarea măsurilor de politică forestieră preconizate, ţine de voinţa şi capacitatea (economică, ştiinţifică, tehnică) proprietarului. Aplicarea măsurilor şi prescripţiilor tehnice (norme tehnice, instrucţiuni, recomandări tehnice etc.) va fi condiţionată serios şi va influenţa, la rândul ei, succesul politicilor forestiere respective.

*

*     *

Trebuie să recunoaştem că în foarte puţine ţări din lume proprietatea statului asupra pădurilor permite acţiuni directe (amenajamente bazate pe principii de continuitate), cu efecte garantate, aşa cum este situaţia pădurilor din România.

Creşterea rolului polifuncţional al a pădurilor a condus în ţările occidentale la politici de subvenţionare a transformării terenurilor agricole nerentabile în păduri, pe de o parte şi la achiziţionări masive de păduri de către stat, cu scopul unei gestionări unitare pentru realizarea obiectivelor de menţinere a echilibrului ecologic, pe de altă parte. Regimul proprietăţii funciare al unei ţări este rezultatul unei evoluţii istorice a ideilor dominante asupra familiei, ordinii sociale şi organizării puterilor publice. Politicile forestiere trebuie să ia în considerare regimul de proprietate pentru a-i adapta instrumentele proprii de intervenţie.

Studiile de drept comparat oferă un inventar de soluţii corespunzătoare diverselor statute juridice ale proprietăţii asupra pădurii.

Sub raport ştiinţific dar şi al obiectului de gospodărire, PĂDUREA - reprezintă o formaţiune vegetală formată din arbori care modifică condiţiile ecologice la sol şi au ca finalitate producţia de lemn sau satisfacerea unor necesităţi de protecţie sau sociale. Pentru a forma o asemenea comunitate specifică, arborii trebuie să ocupe cu o densitate minimă un teren suficient de întins. De asemenea, mai trebuie precizat că utilizarea forestieră a terenului unei păduri antrenează o reducere a posibilităţilor de valorificare economică a acesteia. In general, se poate accepta că proprietarul de pădure se supune unor terenului. Această prevedere reprezintă un mijloc de limitare a defrişărilor abuzive sau prin intermediul incendiilor şi transformare a terenurilor forestiere în locuri de construit (a se vedea zonele turistice solicitate) sau de cultură agricolă sau păşunat.

In unele ţări sau regiuni sărace în păduri sunt introduse sub regim (silvic) şi alte elemente ale peisajului care nu corespund noţiunii clasice de pădure:

- perdele forestiere şi bocaje (garduri create din arbori şi arbuşti care delimitează proprietăţile şi atenuează  extremele factorilor climatici);

- terenurile degradate susceptibile a fi împădurite;

- dunele maritime şi fluviale;

- rezervaţiile şi parcurile naturale (în numeroase situaţii golurile alpine, mlaştinile şi turbăriile sunt incluse în aceeaşi categorie de terenuri forestiere);

- alte terenuri care servesc ca bază sau infrastructură pentru gestionarea şi dezvoltarea pădurii (pepiniere, drumuri forestiere, terenuri de de administraţie etc.)

Aşa cum este de observat, prima definiţie, restrictivă se aplică în general pădurii cu rol prioritar de producţie de lemn, celelalte forme permiţând încadrarea unor terenuri mai mult sau mai puţin acoperite de arbori şi arbuşti în categoria pădurilor cu rol de protecţie, adesea la limita condiţiilor ecologice sau în biotopuri degradate.

Toate pădurile îndeplinesc un important rol ecologic dar prin zonarea funcţională unele păduri sunt încadrate grupa I cu rol prioritar de protecţie funcţie de categoria funcţională (vezi anexa: Categorii de grupe funcţionale în România) aceste suprafeţe de pădure sunt supuse unor restricţii care pot varia de la interzicerea totală a recoltelor până la interzicerea tăierilor rase. Încadrarea într-o anumită categorie funcţională a respectiv se menţine atâta timp cât un act administrativ nu a autorizat defrişarea pădurii sau schimbarea utilizării limitări ale drepturilor sale, aceste limitări fiind maxime în pădurile cu rol prioritar de protecţie.

Noţiunea de proprietate, în accepţiunea dreptului roman, are o triadă de atribute : "usus", "fructus" şi "abusus". In raport cu restricţiile impuse unei păduri prin încadrarea în grupe funcţionale, legiuitorul trebuie să precizeze după caz modul în care proprietarul poate dispune de aceasta.

Pentru a exprima (puterea) drepturile pe care omul le exercită asupra pământului discuţiile doctrinare asupra proprietăţii avansează două elemente majore pentru caracterizarea acesteia : „dispune" şi "are exclusivitatea". Dispunerea - implică o variantă a puterii suverane asupra lucrurilor, dar este vorba de o putere limitată de drept, al cărui conţinut variază de la o ţară la alta.

Din contră, exclusivitatea apare ca un semn universal al proprietăţii, recunoscută în toată lumea. Proprietarul poate exclude oricând o altă persoană la dreptul care îi este recunoscut în exclusivitate. Se înţelege că şi în acest caz proprietarul nu este obligatoriu un individ, iar pentru cazul pădurilor, dreptul dă posesorilor (comună, proprietate comunitară) posibilitatea de a dispune exclusiv de terenurile lor, exploatate în devălmăşie dar excluzând străinii. Acest sistem de exclusivitate a funcţionat şi în proprietăţile moşnenilor şi răzeşilor din ţara noastră.

De aceea, atunci când se discută interacţiunea cu pădurea, totdeauna trebuie precizat tipul de proprietate: proprietatea persoanelor publice (juridice) şi proprietatea persoanelor private. Unii proprietari exercită asupra terenurilor lor (păduri) numai drepturile care derivă din calitatea lor de proprietari, alţii cumulează în aceleaşi mâini dreptul primilor şi cele pe care le conferă natura lor de deţinători ai competenţelor politice şi administrative sau, mai pe scurt, prerogativele puterii publice.

Dreptul de proprietar - bunul (pădurea) este gestionat de proprietar în propriul interes (în limitele legilor şi reglementărilor în vigoare);

Dreptul de proprietar public - bunul (pădurea) este gestionat în numele proprietarului în interesul public general (autoritatea care gestionează pădurea statului se supune regulilor şi reglementărilor fixate de legislaţia şi constituţia în vigoare).

Proprietatea privată asupra pădurii se poate exercita numai în anumite condiţii:

- proprietarul este o persoană unică care dispune în libertate de suprafaţa de pădure respectivă;

- proprietarul va fi cu atât mai dispus la investiţii importante cu cât i se garantează mai ferm că proprietatea sa nu este şi nu va fi afectată de accesul aItor persoane şi de asigurarea şi garantarea dreptului de proprietate pentru descendenţii acestuia;

- ţinând cont de perioada lungă de plantare la recoltă în silvicultură, putem aprecia că adevăratul proprietar de pădure lucrează pentru beneficiul copiilor şi nepoţilor săi;

- evident, realizarea acestor deziderate, care reprezintă condiţia "sine-qua non" pentru asigurarea continuităţii proprietăţii private presupune existenţa unei suprafeţe minime de pădure, variabilă în funcţie de tipul de pădure şi de obiectivele economice şi ecologice ale acestora.

Se poate conchide că o adevărată proprietate privată asupra unei păduri trebuie să îndeplinească toate aceste condiţii, adică proprietarul deţine titluri de proprietate (documente) incontestabile şi garantate asupra unor păduri cărora le poate asigura gospodărirea (gestionarea) exclusiv forestieră pe o suprafaţă suficient de mare care să asigure continuitatea pădurii.

Politici forestiere în lume

Politicile forestiere cele mai frecvente în lumea actuală sunt sintetizate în raport cu rolul statului în aplicarea măsurilor preconizate.

Politica forestieră "etatică" se bazează pe concepţia că numai statul posedă noţiunea de utilitate publică a pădurilor şi mijloacele de a asigura conservarea acestora. A fost aplicată peste două secole în statele germane, statul cumpărând masiv păduri de la diverşi proprietari. În fostele ţări socialiste, s-a aplicat forţat prin "etatizarea" pădurilor, şi gestionarea unitară a acestora, pe bază de amenajament silvic - instrument de organizare a producţiei silvice care asigură continuitatea în accepţiune polifuncţională a pădurilor. Prin dirijarea taxei forestiere (din silvicultură) şi a beneficiilor obţinute din industria forestieră (exploatarea şi industrializarea lemnului), statul a susţinut finanţarea altor ramuri industriale, concomitent cu asigurarea dezideratelor de continuitate a pădurilor şi a funcţiilor ei.

Politica forestieră abstenţionistă are la bază principiul contrar etatismului, al unei libertăţi complete. Statul se abţine să impună anumite restricţii şi tratează producţia de lemn ca o industrie asemănătoare celorlalte din economie, lăsând totul în mâna proprietarilor (privaţi). Aceştia, mânaţi de interesul personal, exoneraţi de complexitatea, lentoarea şi rigiditatea organizaţiilor administrative ar fi consideraţi mai apţi decât statul pentru buna gospodărire a pădurilor (fondului forestier). Pentru abordarea unei astfel de politici forestiere este evident că trebuie făcută abstracţie de utilitatea publică a pădurilor şi trebuie presupus că toate activităţile economice se dezvoltă liber sub regim abstenţionist, iar legislaţia fiscală şi civilă este perfect adaptată proprietăţii private forestiere. Acest sistem de politică forestieră a fost experimentat în Belgia la sfârşitul secolului XIX-lea, rezultatele conducând la respingerea sa. Din fericire, Belgia este un stat cu relief aproape plan, foarte puţin expus degradărilor prin dispariţia sau distrugerea pădurilor. Aplicarea unei asemenea politici în ţările cu relief predispus la degradare poate avea efecte catastrofale pe teren lung cheltuieli publice enorme pentru ameliorarea terenurilor degradate.

Politica forestieră coercitivă reduce rolul statului la a pune în vigoare reglementări prohibitive. Aceasta ar fi o soluţie atrăgătoare pentru stat, care s-ar dispensa de celelalte cheltuieli în afara celor care vizează gestionarea pădurilor de stat (domeniale). Intr-o ţară cu peste 2/3 păduri private cum este Franţa aplicarea unei legi care ar prevede controlul şi aprobarea recoltelor de lemn de către administratorii pădurilor statului (ONF actual) ar presupune triplarea personalului iar aplicarea restricţiilor prevăzute de lege, iluzorie. Acest tip de politică, forestieră este aplicabil în ţările a căror fond forestier este în proporţie redusă (5-20%) în proprietate privată. Astfel, personalul silvic specializat, din administraţia pădurilor de stat poate controla şi supraveghea aplicarea restricţiilor prevăzute de lege. Teoretic, politica forestieră aplicată pădurilor private din România după1991 a fost de tipul politică forestieră coercitivă însă lipsa unui complex de acte normative adecvate au condus la un eşec concretizat în următoarele aspecte:

▪ defrişări ale suprafeţelor de pădure puse în posesie conform legii 18/1991;

▪ regenerarea naturală deficitară,        degradarea staţiunii      prin păşunat, înierbare, eroziune alunecări etc.

▪ neglijarea reîmpăduririi de către noii proprietari, care practic după "tăiere rasă" le-au defrişat.

▪ schimbarea  modului de utilizare a terenului (construcţii, agricultură, păşunat etc.)

▪ neexercitarea funcţiilor de protecţie ecologică.

Politica forestieră liberală, în care statul favorizează, prin exemplul propriu, prin învăţământ şi alte mijloace şi materiale şi morale, prin imunităţi fiscale şi acte normative, atragerea capitalurilor colective sau private în conservarea şi ameliorarea pădurilor existente şi împădurirea terenurilor degradate.

Fiecare stat trebuie să adapteze o asemenea definiţie şi să o detaileze în funcţie de situaţia actuală a pădurilor şi forma de proprietate.

Criza actuală a pădurilor private, restituite proprietarilor conform legii18/1991 şi degradarea pădurilor şi a terenurilor care au fost trecute în proprietate privată sau comunală prin acte normative adoptate în acest secol (oglindită în anexele la această lucrare), impune cu necesitate o analiză foarte atentă a obiectivelor de politică forestieră pe termen lung şi a mijloacelor celor mai adecvate de realizare a acestor politici.

În tabelul 1 au fost sintetizate în raport cu forma de proprietate asupra pădurilor principalele obiective de politică forestieră şi mijloacele de realizare a acestora.

Tabelul 1

Politici forestiere adecvate diferitelor feluri de proprietate

Decizia politică actuală, care prevede trecerea la marea privatizare a pădurilor, este din punctul de vedere al silvicultorilor - cel puţin - total inoportună în contextul rolului ecoprotectiv mereu crescând al pădurilor.  

Este necesară o evaluare foarte realistă a consecinţelor posibile pentru fondul forestier al ţarii şi sensibilizarea factorilor de decizie pentru adoptarea unor acte normative adecvate, în raport cu forma de proprietate preconizată. Lucrarea noastră îşi propune o trecere în revistă a ideilor de politică forestieră în lume, insistând asupra instrumentelor de realizare a acestor politici pentru asigurarea unei gestionări durabile a pădurilor.

Autorul: dr. ing. Ion Barbu, Staţiunea Experimentală de Cultura Molidului Câmpulung Moldovenesc

	Sus
Copyright Staţiunea Experimentală de Cultura Molidului. Toate drepturile rezervate.