Strategii forestiere europene

                                                                                                                                 - Florin Clinovschi

                                                                                                                                                   Laura Clinovschi -

        Introducere

Mediul, ca un tot unitar al pădurii, pretinde  din ce în ce mai mult o gestionare coerentă, suplă şi capacitivă, o mare varietate de instrumente de intervenţie, precum şi o continuă comunicare cu actorii socio-economici, în vederea unei gestionări publice integrate a resurselor naturale.

Dată fiind evoluţia societăţii umane, opinia publică a sesizat degradarea şi regresul componentelor mediului (păduri, ape, aer), dându-le importanţa cuvenită, obligând astfel actorii politici şi cei socio-economici la participarea efectivă în vederea conservării şi dezvoltării de-o manieră durabilă a tot ceea ce ne înconjoară. De altfel, sondajele de opinie la nivel european (Eurobarometre din cadrul Raportului Zeus, ianuarie 1990) demonstrează acest lucru, în ultimii ani problematica protecţiei mediului fiind clasată în poziţia a doua din punct de vedere al importanţei, după problemele sociale (şomaj, stabilitate monetară, posesia unei locuinţe, securitate personală, etc.).

Ca o rezultantă la conştientizarea acestei agravări a condiţiilor de viaţă prin deteriorarea calităţii factorilor de mediu, organismele internaţionale, precum şi cele naţionale, şi-au propus amendamente în vederea ameliorării stării de fapt, cu riscul generării unor convulsii de ordin social.

Diferitele concepte lansate şi unanim acceptate la nivel mondial sunt de natură să influenţeze factorii de decizie în reconsiderarea şi reevaluarea “caracteristicilor factoriale” luate în calcul, în vederea regândirii strategiilor de dezvoltare, atât pe ansamblu cât şi pe domenii şi ramuri de activitate.

Aşezarea silviculturii pe fundamentul durabil al unor baze ecologice nu face altceva decât să consolideze orientarea pro-natura a acestui domeniu, oglindind principiile amenajamentului silvic enunţate încă din secolul trecut, dar reeditate într-o formă modernă.

Iniţiative europene şi internaţionale cu privire la gestiunea mediului

 Privitor la protecţia şi conservarea mediului există o serie de principii şi norme specifice dreptului internaţional aflate în diferite etape de consacrare şi garantare ca norme juridice obligatorii ce s-au cristalizat în decursul ultimelor două decenii. Termenul de principii, conceptual vorbind, este destul de imprecis uneori având sens de linii directoare (exemplu Agenda XXI, Rio de Janeiro 1992), alteori sunt formulate cu pretenţii juridice (de ex. Declaraţia de la Rio 1992), ele însă au incidenţă directă asupra mediului şi implicit asupra pădurii. De la general la particular se pot enunţa câteva principii importante ce constituie “puncte obligate” în bunul  mers al relaţiilor internaţionale din domeniul mediului:

- suveranitatea statului şi protecţia mediului - enunţat la Stockholm în 1972,este bazat pe regula “sic utere tuo, ut alienum non laedes”, care exprimă obligaţia statelor de a asigura ca activităţile desfăşurate în limita jurisdicţiilor naţionale să nu cauzeze prejudicii mediului altor state;

- principiul cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor conservării mediului - stă la baza cooperării între statele vecine şi în cadrul instituţiilor suprastatale;

- obligaţia statelor de a conserva şi a  proteja mediul şi resursele naturale - este principiul cu cea mai mare incidenţă asupra pădurii şi prevede angajamentul părţilor de a lua “măsurile necesare pentru salvgardarea proceselor ecologice esenţiale şi sistemelor care condiţionează viaţa, pentru prezervarea diversităţii genetice şi pentru a asigura productivitatea durabilă a resurselor naturale”…Din păcate, acest principiu nu se bucură de o recunoaştere juridică unanimă;

- obligaţia statelor de a evalua consecinţele asupra mediului - consacrat la nivel internaţional prin “Convenţia asupra evaluării impactului asupra mediului în context transfrontalier” adoptată sub auspiciile ONU în 1991, în Finlanda (Convention on Environmental Impact Assesment in a Transboundary Context);

- obligaţia de supraveghere a stării mediului - la nivel global concretizat în sistemul mondial de supraveghere continuă a mediului (GEMS), în particular regăsindu-se în supravegherea ecosistemelor forestiere (monitoring forestier);

- informarea şi participarea publicului - enunţat încă din 1972 (Stockholm) prin care populaţiei îi este asigurat accesul la informaţii în privinţa oricărei acţiuni în favoarea protecţiei şi conservării mediului, condiţie sine-qua-non în formarea ecocetăţeniei.

Poluarea puternică datorată diferitelor cauze (dezvoltare susţinută a industriei, chimizarea agriculturii, etc.), ce s-a accentuat în ultimele două decenii, coroborată cu dispariţia unor întinse suprafeţe de pădure, au constituit un serios semnal de alarmă luat în seamă de omenire, lucru dovedit de amploarea şi multitudinea întrunirilor internaţionale. Aceste chestiuni au fost subliniate şi în cadrul Congreselor Forestiere, Sesiunilor Comisiei Forestiere Europene, etc. dar uneori fără ecou, dat fiind caracterul profesional al acestor întruniri. În plus, blocul ţărilor est-europene (socialiste ante 1989) aveau o participare efectivă destul de timidă. Începând însă cu 1990 - pornind de la principiile deja adoptate la Stockholm în 1972 - prin intermediul diferitelor comisii internaţionale (Comisia Brundtland, Comisia Dezvoltării Durabile a ONU, Comisia Europeană Forestieră a FAO etc.) s-a ajuns să se conştientizeze problemele cu care se confruntă ambientul. Nucleele de condensare privind cristalizarea acestor frământări sunt constituite din iniţiative prin care s-a dovedit percepţia nevoilor pădurii, a mediului precum şi a relaţiei acestora cu societatea.

Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (CMED) elaborează în 1987 un proiect (aşa-numitul Raport Brundtland) intitulat “Viitorul nostru comun”, din care se desprinde concluzia că mediul înconjurător şi dezvoltarea nu sunt disociabile, lansând în virtutea acestei idei conceptul de dezvoltare durabilă.

În 1989,  ministrul francez al Agriculturii şi Pădurii şi omologul său finlandez (Henri Nallet şi Toďvo Pohjala) au plecat de la ideea de a se crea la nivel european în domeniul protecţiei şi gestiunii durabile a pădurilor, o serie de proiecte concrete care să dovedească maturitate tehnico-ştiinţifică şi, totodată, atenţie politică. Acesta a constituit punctul de plecare pentru cele două Conferinţe ministeriale de la Strasbourg din decembrie 1990 şi, respectiv Helsinki din iunie 1993. Conferinţa de la Strasbourg, prin elaborarea celor 6 rezoluţii (S1-S6), aduce în prim plan monitoringul forestier, conservarea resurselor genetice forestiere, cercetarea fiziologică a arborilor, cercetarea ecosistemelor forestiere, unele probleme legate de pădurile montane şi, în egală măsură, incendiile forestiere. Condiţionat de diferite împrejurări socio-politice şi economice, ecoul acestei conferinţe nu a fost dintre cele mai răsunătoare.

Un an şi ceva mai târziu (iunie 1992) are loc la Rio de Janeiro Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare care amplifică reverberaţiile manifestărilor Pro-natura, atât prin pregătirea acestei întruniri internaţionale (3 reuniuni organizatorice: New York 1990 şi 1992, Geneva 1991), prin numărul reprezentanţilor (145 de preşedinţi, prim-miniştri, vice-preşedinţi), cât şi prin importanţa şi volumul acordurilor, documentelor, convenţiilor şi declaraţiilor prezentate şi semnate. S-au adoptat atunci: Declaraţia de la Rio supranumită şi Carta Terrei, Agenda XXI, Convenţia asupra biodiversităţii, Acordul asupra climei, Convenţia-cadru privind schimbările climatice, Declaraţia de principii forestiere şi Declaraţia privind deşertificarea.

În anul următor are loc reversul întrunirii de la Strasbourg, şi anume Conferinţa ministerială de la Helsinki, care pune în valoare conferinţa anterioară din decembrie 1990 şi care concretizează la nivel european declaraţiile adoptate la Rio de Janeiro, în cele 4 rezoluţii adoptate făcând referire la gospodărirea pădurilor în Europa (H1),conservarea biodiversităţii pădurilor europene (H2), cooperarea în domeniul forestier cu ţările cu economie în tranziţie (H3), precum şi la elaborarea unei strategii forestiere în vederea adaptării pădurilor europene la schimbările climatului general (H4).

La 2-3 ani de la aceste întruniri de o importanţă majoră pentru întreaga omenire, şi implicit pentru “bătrânul continent”, se întrezăresc primele “mise-en-oeuvre”, primele rezultate. În funcţie de puterea economică şi politică a statelor, rezultatele sunt mai mult sau mai puţin vizibile, palpabile. De exemplu, Franţa a elaborat o strategie, un plan naţional  privind gestiunea durabilă a pădurilor la care a lucrat un grup interministerial, plan care a fost adoptat şi la care au aderat toate organismele guvernamentale şi non-guvernamentale care sunt legate în diferite moduri de pădure. Ţara noastră este parte semnatară a celor trei întruniri internaţionale (Strasbourg, Rio de Janeiro, Helsinki), însă punerea în practică şi rezultatele sunt destul de timide. De asemenea, în acest curent se înscriu toate tendinţele sesizate la nivelul silviculturii europene: ecologizare, “ieşire din pădure”, evaluarea efectelor protective, amenajarea integrată a teritoriului, amenajare peisageră, ecoprotecţia surselor de apă, conservarea biodiversităţii, elaborarea de strategii patrimoniale şi de studii interdisciplinare.

Conceptul de strategie forestieră şi de gestionare durabilă a pădurilor

În 1987 este lansat conceptul de dezvoltare durabilă (sustainable development) în Raportul Brundtland, care apoi, este preluat şi dezvoltat în cadrul Declaraţiei de la Rio, unde s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea durabilă nu poate fi concepută fără un mediu de calitate. Dată fiind atenţia acordată acestui concept (7 articole din cele 27 ale Declaraţiei), noţiunea devine cuprinzătoare, ea legând dezvoltarea eco-socio-politică de ambient - spaţiul unde se desfăşoară toate procesele ce ţin de viu - având ca punte de legătură un management capabil să elaboreze strategii de dezvoltare în toate domeniile de activitate. În acest sens, capitolul 11 al Agendei XXI (Program de acţiuni care “pregătesc” secolul XXI) consacră concepţia asupra aplicării unei dezvoltări compatibile cu prezervarea mediului ambiant. În cadrul Declaraţiei principiilor forestiere (care nu a putut fi transformată într-un document juridic datorită unor divergenţe apărute între Nord şi Sud) a fost particularizată noţiunea de dezvoltare durabilă, dându-i înţeles de gestiune prin intermediul principiilor enunţate sub formă de recomandări.

Se defineşte dezvoltarea durabilă  ca fiind dezvoltarea care răspunde necesităţilor sociale, economice, ecologice, culturale şi spirituale ale prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe (Brundtland, 1987).Analizând prin prisma gestiunii silvice această definire este un altfel spus al principiului continuităţii definit acum două secole de către Hartig: “administraţiile silvice trebuie să reglementeze tăierile din păduri (în fond, principalul mobil al prezervării resurselor forestiere se transpune în evitarea tăierilor peste posibilitate, n.n.) în aşa fel încât generaţiile viitoare să poată avea de pe urma lor cel puţin tot atâtea avantaje ca şi generaţia actuală”. De fapt, în Declaraţia principiilor forestiere, grupul “gestionare, conservare şi dezvoltare durabile” este vehiculat nedisociat, ceea ce ne îndreptăţeşte  să afirmăm că fiecare din aceste noţiuni are propria semnificaţie. Dar liantul, puntea de legătură între cele trei concepte este strategia - concretizată într-un sumum de măsuri prin care se urmăreşte atingerea unui ţel sau pentru a asigura continuitatea unei linii directoare.

Fig. 1. Schemă ce relevă legătura dintre gestionare, conservare şi dezvoltare

Relaţia gestionare-conservare-dezvoltare se păstrează nealterată chiar dacă se deplasează cursorul de la nivel micro- la cel macro- din punct de vedere al contextului economic, al ramurii de activitate sau al mărimii suprafeţei de aplicare.

           Ţelurile impuse constituie puncte de referinţă ce trebuie atinse chiar dacă privim pădurile unui masiv forestier, ocol silvic sau a unei ţări, binenţeles respectând particularităţile fiecărei unităţi de operare. Principiile gestionării durabile se desprind şi din prima definiţie dată conceptului în cadrul rezoluţiei H1 de la Conferinţa de la Helsinki: “gestionarea durabilă constă în administrarea (engl. the stewardship) şi utilizarea pădurilor şi terenurilor împădurite de o manieră şi la o asemenea intensitate încât să li se menţină diversitatea biologică, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea si capacitatea de a satisface în prezent şi viitor funcţiile ecologice, economice şi sociale pertinente, la nivel local, naţional şi mondial, necauzând prejudicii altor ecosisteme”. În această accepţiune, gestiunea forestieră durabilă înglobează toate principiile amenajamentului, conservând patrimoniul forestier si asigurând o productie constantă de-a lungul timpului. Aceste principii directoare sunt puse în practică de către gestionarul şi administratorul forestier, el observând evoluţia pădurii prin intermediul unor indicatori de gospodărire durabilă.

În cadrul strategiilor forestiere s-au prevăzut stabilirea unor criterii de gestionare durabilă care să se aplice în vederea obţinerii efectului scontat, dar, în acelaşi timp, şi a unei serii de indicatori care să releve durabilitatea gestionării. Pe această temă  s-a discutat şi la Helsinki, dar şi un an mai târziu, în 1994, în cadrul Seminarului de la Montreal (Canada) unde s-a revenit asupra criteriilor şi indicatorilor de gestionare durabilă pentru pădurile temperate şi boreale. aceşti indicatori se pot scinda în două mari categorii:

- indicatori cantitativi: procentul de împădurire, suprafaţa de pădure/locuitor, volumul de lemn pe picior, posibilitatea, accesibilitatea, cantitatea de lemn lansată pe piaţă, cantitatea de produse accesorii oferită industriei, cifre de afaceri, capacitatea de primire a publicului etc.

- indicatori calitativi: sănătatea şi vitalitatea ecosistemelor forestiere, calitatea factorilor amelioraţi prin ecoprotecţia pădurii, ponderea tratamentelor intensive, originea şi provenienţa arboretelor, incidenţa factorilor dăunători, fertilitatea solului forestier, indicatorii biodiversităţii (prezenţa pădurilor seculare virgine, naturale şi seminaturale, proporţia arboretelor amestecate, volumul de lemn mort în pădure, ponderea regenerării naturale, proporţia speciilor indigene şi a celor exotice introduse, specii rare sau pe cale de dispariţie), conservarea resurselor genetice forestiere etc.

analizând cu atenţie cele două categorii de indicatori ai gestionării durabile putem sesiza diferenţierea celor două concepte de conservare (ce-şi găseşte expresia mai ales prin indicii calitativi) şi dezvoltare (exprimat prin intermediul indicilor cantitativi) concepte  nuanţate indicilor cantitativi ), concepte nuanţate prin principiul evoluţiei durabile. 

Noi orientări şi probleme în silvicultura ţărilor europene

Până în 1989, în rapoarte şi diferite tratate de economie forestieră, ţările erau grupate în trei categorii, conform clasificării FAO: ţări dezvoltate, ţări cu economie planificată (socialiste) şi ţări în curs de dezvoltare. Din punctul nostru de vedere, acest lucru îşi pune amprenta asupra vitezei de punere în practică a principiilor general valabile acceptate de fiecare silvicultură naţională, fapt care-şi găseşte explicaţia în situaţia financiară. Silvicultura fiecărui stat european a urmat aceeaşi direcţie generală, cu abateri mai mult de formă decât de fond, lucru verificat prin studii efectuate la nivel european. Într-unul din ele s-a reliefat că legătura între silvicultură şi dezvoltare economică este strânsă şi dinamică, având drept caracteristici principale:

- schimbarea societăţilor rurale tradiţionale, prin perioade de dezvoltare, către maturitatea post-industrială, mergând spre societăţi ecologice orientate spre comunicare;

- intensitatea procesului de reducere a suprafeţei acoperite cu pădure reflectă nivelul de dezvoltare economică, mai mult sau mai puţin redus, oglindit şi într-o conştiinţă forestieră nepalpabilă;

- intensitatea utilizării resurselor forestiere creşte cu dezvoltarea economică, dar scade în societăţile mature, din motive sociale şi ecologice, în favoarea prezervării pădurilor;

- utilizările primare ale produselor pădurii evoluează de la exclusivitatea folosinţelor industriale şi energetice spre concretizarea cerinţelor crescânde de protecţie ambientală, conservare şi recreere prin principiul evoluţiei durabile. 

Fig. 2. Silvicultura si dezvoltarea economică  (după Markku Simula, Forestry and Development - A Global Viewpoint, 1985)

Fig. 3. Raporturi si domenii de localizare ale strategiilor forestiere

Însă fiecare ţară europeană se confruntă cu probleme specifice, generate pe de o parte de contextul climato-geografic, iar pe de altă parte de contextul socio-politic, ambele în continuă transformare. În privinţa contextului climato-geografic, stabilind drept scop creşterea eficienţei de reacţie a ecosistemelor forestiere la potenţiali factori de impact apartenenţi complexului sus-amintit, silvicultura urmează un traseu general ascendent, graţie, în primul rând conştientizării impactului factorilor cauzatori menţionaţi asupra pădurii şi, în al doilea rând, perfecţionării continue a metodelor şi dotării tehnice. Modificarea climatului general datorat efectului de seră şi poluării atmosferice, a pus pe rol specialişti de pe întreg mapamondul în vederea prognozării, evaluării şi atenuării consecinţelor acestor factori. Seceta prelungită din ultimii ani a dat naştere la serioase probleme în privinţa incendiilor de pădure care distrug anual suprafeţe întinse în ţări mediteraneene cum ar fi Grecia (cca. 40 000 ha/an), Italia (până la 170 000 ha/an), Cipru, Portugalia, Spania, la aceste dezastre adăugându-se şi reducerea drastică a suprafeţei ocupate de unele specii sensibile la secetă (ex. Abies cephalonica). Finlanda este confruntată cu mari probleme în ceea ce priveşte cele 10 milioane hectare de turbării (din 21 mil. ha total pădure), pădurile de tundră (Laponia) sunt ameninţate cu dispariţia cauzată de uscare şi/sau exploatare, iar vegetaţia forestieră a vecinei sale scandinave, Suedia, suferă în urma ploilor acide, pH-ul solului scăzând sub nivelul critic. Într-o situaţie specială se află Ucraina, care deţine 4 milioane hectare de pădure poluată radioactiv în urma accidentului de la Cernobâl, necesitând un regim special de conservare şi refacere. În ţări cu energie de relief mare, formaţiunile torenţiale devin factor destructiv, implicând o atenţie specială din toate punctele de vedere. Astfel, Austria, denumită ţara avalanşelor şi torenţilor (5 000 de culoare de avalanşă şi 9 000 de torenţi) este nevoită să aloce importante sume cu scopul de a corecta torenţii şi preveni avalanşele. Şi Grecia se confruntă cu probleme de eroziune torenţială,  amplificate de factorul păşunat.

Necesitatea respectării limitelor impuse în ceea ce priveşte transferul de material genetic, în virtutea legii de aur a provenienţei locale, a devenit o certitudine. Dovadă în acest sens sunt dezastrele survenite în Austria şi Germania unde provenienţa necorespunzătoare a speciilor cultivate a dus la incidenţa  nefastă a unor factori limitativi , în speţă vântul. Tot doborâturile de vânt au afectat şi pădurile din Danemarca, însă aici într.o mai mică măsură provenienţa a fost factorul sensibilizator, zona fiind bântuită în mod curent de furtuni provocatoare de daune.

În privinţa contextului socio-politic, problemă comună a multor state europene, dar în special a celor ex-comuniste este cea legată de proprietate, legislaţie şi management forestier. Mediul economic şi social al ţărilor de Est, caracterizat în ultimul deceniu prin agravarea crizei structurale a sistemului socialist, a antrenat finalmente prăbuşirea acestuia. Nefiind un alt sistem viabil care să fie luat ca exemplu, cel mai relevant şi la îndemână a fost modelul ţărilor occidentale, trecându-se astfel la o economie de piaţă şi o gestionare managerială, aşa-numita “perioadă de tranziţie” ce se caracterizează prin dificultăţi dintre cele mai diverse, generând un decalaj între Est si Vest. Acesta este unul din motivele pentru care grupul de ţări sus amintit se raliază oarecum întârziat la punerea în practică a principiilor gestionării, conservării şi dezvoltării durabile a pădurii.

Actualmente, silvicultura europeană se bucură de un proces de ecologizare şi socializare, orientarea generală fiind de la technical activity spre public relations, vulgarizarea silviculturii având drept scop formarea unei conştiinţe forestiere, a unei noi morale individuale şi colective bazate pe cunoaşterea raportului OM-NATURĂ. Aceasta defineşte un nou statut al omului, şi anume ecocetăţenia. În virtutea Rezoluţiei CEE, 1988, educarea în materie de mediu are ca obiectiv revitalizarea sensibilităţii cetăţenilor la problemele existente în acest domeniu, de a participa activ, pe deplin informaţi, în protecţia mediului şi de a utiliza prudent şi raţional resursele naturale. Deşi iniţiativa în domeniul ecocetăţeniei aparţine nord-americanilor, ea n-a întârziat să apară şi în Europa. În SUA, în 1987, se lansează Project Learning Tree destinat pregătirii cadrelor didactice, proiect  la care au aderat imediat Canada şi Suedia. Proiectul elaborat în zona francofonă canadiană Quebec, L'Arbre-En-Tęte, constituie  un real model pentru Franta, care la scurt timp elaborează proiectul Ŕ  l'École de la Foręt ce are drept deviză “un école, un arboretum” şi îşi propune formarea profesorilor şi educatorilor, crearea de documente pedagogice adaptate şi, binenţeles, predarea acestora în şcolile de toate gradele. Similar, în Elveţia programul Decouvrir la Foręt are ca postulate realizarea la scară planetară a gestiunii durabile, dezvoltarea ataşamentului pentru pădure şi conştientizarea faptului că pădurea este o microsocietate.

După cum se observă, latura de public relations se bazează pe comunicare, pe transmiterea informaţiei.

        Evoluţia societăţii spre informatizare elimină multe dificultăţi, deschizând posibilităţi multiple de informare şi interpretare. Şi în acest domeniu ţările est-europene urmează îndeaproape pe cele dezvoltate. în silvicultura românească, de exemplu, figurează printre priorităţi redimensionarea sistemului informaţional, cu luarea în considerare a două puternice sisteme: cel de conducere- MIS (Management Information System) şi cel geografic- GIS (Geographic Information System). În urma acestei redimensionări, posibilităţile oferite de tehnicile moderne de gestionare vor permite interpunerea tuturor ţărilor europene pe aceeaşi “frecvenţă de undă”.

Un alt capitol important este cel referitor la conservarea şi gestiunea patrimoniului natural. Noţiunea de patrimoniu natural (lansată în 1986) este cuprinzătoare, încadrând apele continentale şi  marine, aerul, solul, materiile prime şi energetice şi, nu în ultimul rând, lumea vie. Patrimoniul trebuie transmis generaţiilor viitoare, implicând omul în atribuirea unei valori fiecărui element susceptibil de a se transforma. Aceste elemente pot fi cele enumerate mai sus, pot fi procese, circuite sau cicluri bio-geo-chimice, dar pot fi şi sumum-uri de elemente interrelate în ecosisteme. Omul poate interveni la orice componentă dintr-un sistem natural, însă intervenţia lui se soldează de obicei, cu efecte negative. Natura şi-a creat de-a lungul timpului propria stabilitate, maximizând-o de o manieră care să  permită evoluţia, acest lucru realizându-se prin diversitate biologică. biodiversitatea se manifestă la toate nivelurile de organizare a materiei vii, participând la menţinerea echilibrului natural şi la amortizarea fenomenelor naturale brutale sau chiar anumitor perturbări de origine antropică. Sunt, deci, suficiente motive pentru a se propune inocularea şi dezvoltarea unei conştiinţe forestiere, ecologice, cu scopul declarat de a orienta acţiunile omului în sens pozitiv, spre conservare, restaurare, supraveghere şi doar într-o mică măsură transformare, privindu-le prin prisma a două imperative ecosistemice: menţinerea capacitătii de autoreglare şi păstrarea potenţialitătilor evolutive.

Un alt principiu al amenajamentului actualizat şi pus în valoare este principiul estetic. De această dată acest principiu este extrapolat la nivelul ansamblului peisagistic integrat (pădurea şi formaţiunile învecinate), cu păstrarea semnificaţiei iniţiale. Pădurea este “summum munus homini datum”(cel mai frumos dar dat omului), înfrumuseţarea ei şi îmbunătăţirea peisajului - privit ca un ecocomplex- revenind amenajamentului, care se doreşte a se extinde pentru a deveni instrumentul unei gestiuni integrate a teritoriului.

         Propuneri pentru definirea unei strategii a pădurii româneşti

tendinţa de a avea un program de dezvoltare de lungă durată apare în toate studiile macroeconomice, problemele apărute în ultimele decenii la nivelul stării de sănătate a pădurilor, precum şi conştientizarea epuizabilitătii resurselor nerenuvenabile, transpunând aceste preocupări în programe de acţiune pentru o gestionare durabilă a resurselor forestiere.

În privinţa gestionării pădurilor României printr-un program de lungă durată există atât precedentul (acel program naţional pe perioada 1976-2010)  cât şi premisele necesare pentru definirea unei strategii globale concertând o bună gospodărire a pădurilor, oportunitatea ei argumentându-se prin următoarele considerente:

- existenţa unei strategii forestiere concretizate în unul sau mai multe planuri de acţiune ar demonstra incipienţa unei politici forestiere pertinente la nivel de stat, politică direcţionată de această dată spre conservarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor;

- silvicultura trebuie să menţină întotdeauna o linie constantă atât din punct de vedere tehnic, cât şi conceptual, cerinţe ce derivă din înseşi principiile amenajamentului;

- definirea acestei linii în momentul actual este avantajată de plasticitatea condiţiilor eco-socio-politice în continuă evoluţie. În acelaşi timp este acum necesară, înainte de stabilizarea contextului economic şi social, ce ar avea drept consecinţă noi limitări şi constrângeri în planul luării deciziei (realizarea unor parametri economici, industriali să fie conformă cu posibilitatea pădurilor şi suportabilitatea mediului şi nu invers);

- strategia defineşte rolul actorilor publici şi privaţi într-un amenajament armonios, unitar al teritoriului;

- în planul conservării naturii, o strategie de ansamblu, integrată, ar putea asigura cadrul necesar unei protecţii reale şi nu pur declarative ori incomplete.

Actualmente, elaborarea unei strategii forestiere este un proces complex ce implică un matur spirit ecologic, economic şi social (v. trecerea de la societatea industrializată la cea post-industrială, ecologică, fig. 2) din partea tuturor actorilor publici şi privaţi ce intervin în etapele procesului decizional de iniţiere, adoptare şi aplicare a programelor de acţiune ce reflectă la modul pragmatic, strategia. Caracterul complex nu poate fi acoperit decât printr-o colaborare interministerială sub dezideratul aplicabilităţii la efectul scontat. Strategia forestieră franceză concretizată în cele 3 proiecte - Mieux connaître pour mieux gérer, Protéger tout ce qui doit l'ętre, Gérer et développer la foręt française sur une base durable - a fost elaborată cu participarea: ministerului agriculturii şi pescuitului, ministerului mediului, ministerului industriilor, ministerului de interne, ministerului cercetării, ministerului afacerilor externe, ministerului cooperării, precum şi altor formaţiuni socio-profesionale cum ar fi colectivităţile teritoriale, Consiliul superior al pădurii şi produselor forestiere, o.n.f., Federaţia naţională a comunelor forestiere franceze, centrele regionale a proprietăţii forestiere, federaţia naţională a sindicatelor proprietarilor forestieri, Consiliul interfederal a lemnului, Institutul pentru dezvoltare forestieră, asociaţiile de protecţia naturii. Raportat la ţara noastră, actorii “puşi pe rol” în gândirea strategiei forestiere ar trebui să fie reprezentaţi de toate organismele guvernamentale şi neguvernamentale cu acţiune directă sau cu tangenţă la pădure, ei venind cu propuneri ce vor fi evaluate, şi tot ei obligându-se la transpunerea lor în practică, transpunere favorizată de intervenţia energică a statului, prin adoptarea unui program cu caracter legislativ.

Obiectivul general este ca printr-o gestionare pe baze durabile, pădurea, mediul înconjurător în general, să aibă de câstigat în ideea prezervării şi dezvoltării de o manieră ecologică, durabilă. Obiectivele speciale configurează măsuri particulare, grupate pe diferite niveluri de acţiune: natural, economic, administrativ, tehnic, social si politic.

o strategie forestieră globală trebuie să ţină cont nu numai de indicii cantitativi ce exprimă potenţialităţi ale fondului forestier, ci trebuie să acorde o pondere sporită acelor valori mai puţin cuantificabile în unităţi de măsură şi care reprezintă adevărate patrimonii, integrând astfel conservarea resurselor genetice forestiere, conservarea biodiversităţii, prezervarea şi ameliorarea efectelor protective ale pădurilor, în viaţa comunităţilor umane, în corelaţie cu constituirea de arii protejate şi noul concept al strategiilor patrimoniale.

În plan economic, strategia forestieră poate constitui instrumentul unor eficientizări la nivel macroeconomic al activităţilor de valorificare a masei lemnoase, dar şi a unor dimensionări ale consumatorilor de lemn în funcţie de posibilitatea pădurilor. Deşi din punct de vedere economic ţara se află într-o perioadă de tranziţie, luând în considerare ciclul de producţie al pădurii, precum şi procesul natural al creşterii arborilor şi arboretelor, tranziţia nu poate caracteriza obiectul silviculturii şi nu poate constitui mobilul adoptării unei strategii forestiere pentru ieşirea din criza acestei perioade. Istoric este verificat că perioadele de criză au avut repercursiuni asupra integrităţii fondului forestier. Dacă actuala perioadă de criză la nivelul celorlalte domenii ale vieţii socio-economice îşi găseşte explicaţie prin schimbări profunde de natură economică şi în special relative la proprietate, în silvicultură asemenea schimbări nu pot constitui explicaţia regresului ce se înregistrează. În fond, modul de administrare a cunoscut până în acest moment, doar o schimbare de titulatură, constituindu-se, în mod firesc, Regia Autonomă a Pădurilor Statului. Însă pasul următor ce trebuie făcut este cel de la simpla administrare, la un mod de acţiune caracteristic unui manager. Regia Autonomă este un mandatar al statului în gestionarea pădurilor, calitate ce incumbă o serie întreagă de responsabilităţi şi, în special, o gestionare economică eficientă a acestei resurse naturale. Prin urmare, opinăm că nu silvicultura se află în tranziţie, ci modul de gândire a conceptului de gestionare ce se impune a fi definit şi încadrat în limitele juridice, economice şi sociale ale unui management public eficient. Dar nu numai structuri administrative de stat sunt obligate a întreprinde acţiuni concertate în vederea salvgardării fondului forestier naţional, nu este suficientă doar adoptarea unei strategii, ci trebuie să existe şi voinţa socială a punerii ei în practică (figura 3).

îndatoriri multiple revin agentului de teren, silvicultorului, “ieşirea în afara pădurii” nefiind o vorbă fără acoperire. De la tehnic spre public relations silvicultura va parcurge etape de maturizare caracteristice oricărui domeniu dinamic astfel încât se pot percepe trei localizări evolutive:

- la interiorul pădurii predomină spiritul tehnic, aplicarea normelor tehnice, asigurarea metodelor şi instrumentelor necesare îngrijirii şi conducerii arboretelor, toate în spiritul unei silviculturi PRO-NATURA;

- în zona limitrofă pădurii, atât din punct de vedere geografic cât şi social, predominante vor fi preocupările de pază, de salvare a integrităţii ei, în sfera cărora se includ atât paza propriu-zisă cât mai ales paza socială contra oricăror intenţii de admitere a micşorării fondului forestier contra defrişărilor, păşunatului, tăierilor peste posibilitate, iniţiativelor politice ce consideră pădurea capital electoral, etc.

- zona exterioară pădurii, la propriu şi la figurat, o zonă de promovare prin toate mijloacele şi procedeele posibile a interesului de cunoaşterea pădurii, promovarea socializării şi vulgarizării ei în scopul formării unei conştiinţe forestiere, deziderat la atingerea căruia

concură într-o mare măsură cunoaşterea de către marele public a pădurii şi efectelor sale benefice. Un mijloc de cunoaştere poate fi considerat instituirea unor taxe pentru beneficierea de efectele protective a pădurii sau a unor penalităţi legate de pagube aduse pădurii, mijloc, considerăm eficient, prin forţa negativă a coerciţiei financiare.

Strategia forestieră globală consacrată legislativ trebuie aşadar permanent corelată cu o strategie tacită, implicită a omului de teren, formarea unei conştiinţe forestiere trebuind să pornească, de ce nu, de la silvicultor.

         Bibliografie

barthod, Ch.,Touzet, G., 1994. De Strasbourg a Helsinki - les deux premieres conférences ministérielles pour la protection des foręts en Europe. Rev. For. Fr. XLVI, 4, 1994

Bee, I., 1995. L'education des enfants a l'ecosystčme forestier, un pas vers l'ecocitoyenneté. Raport FIF-ENGREF.

buceloiu, I., Sitaru, A., 1966. Codul Silvic comentat şi adnotat. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Drăcea, M., 1938. Consideraţiuni asupra domeniului Forestier al României. Tipografia Bucovina.

dutu, M., 1995. Dreptul internaţional & comunitar al mediului. Ed. Economică.

Giurgiu, v., 1988. Amenajarea pădurilor cu funcţii multiple. Ed. Ceres.

Ionascu, T., Brădeanu, S., 1978. Drepturi reale şi principale. Ed. Academiei.

ivanovici, C., 1937. Codul silvic din 1910 cu modificări la zi, adnotat cu note, legi şi jurisprudenţe. Tip. V. Mracek, Buzău.

Kiss, Al., 1993. Le droit international a Rio de Janeiro et a coté de Rio de Janeiro. Droit international - Chroniques

Landman, G., 1992. Les recherches en France sur les ecosystemes forestiers - Actualités et perspectives. M.A.F.

Markku, S., 1985. Forestry and Development - A Global Viewpoint. Silva Fennica, vol.19

Marocico, N. V., 1993. L'economie des bois et produits dérivés dans les pays d'Europe de l'est. commerce exterieur et avantages              comparatifs. INRA - ENGREF.

Milescu, I., 1963. Codul Silvic al R.P.R.  rev. Păd. nr. 4, an 78

Milescu, I., 1990. Pădurile şi omenirea. Ed. Ceres.

Milescu, I., 1994. Consideraţiuni privind politica forestieră. Analele Univ. Ştefan cel Mare, Sect. Silvicultură, vol. 1

Milescu, I., Alexe, A., 1982. Economie forestieră. Ed. Ceres.

Rameau, J. C., 1991. Conservation, préservation et gestion des patrimoines naturels. Eléments scientifiques écologiques. Sem.  Suceava,    iulie 1995 

Rameau, J. C., 1995. Gestion forestiere durable. Sem. Suceava, iul. 1995

Rameau, J. C., 1995. Gestion de l'espace - la vallée de la Loue, un exemple d'étude interdisciplinaire. Sem. Suceava, iul. 1995

Rucăreanu, N., 1962. Amenajarea pădurilor. Ed. Agrosilvică.

Soc. “Progesul Silvic”, 1995. Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor României (sub red. V. Giurgiu). Ed. Arta Grafică.

Studiu monografic, 1980. Pădurile României. Ed. Academiei.

* * *    Déclaration de Rio sur l'Environnement et développement

* * *    La gestion durable des foręts françaises. M. A. P., Paris.

* * *    La politique de l'Environnement dans la Communauté Européene. Seria Documentation Européene, periodique 5/1990.

* * *    Les indicateurs de gestion durable des foręts françaises. Document français.

* * *  Legea 2/1987 privind conservarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor raţională economică şi menţinerea echilibrului ecologic.

* * *    Legea fondului funciar (18/1990).

* * *    Programul naţional pentru conservarea si dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976-2010.

* * *    Raportul progreselor naţionale, 1991. Comisia forestieră europeană, a XXV- a sesiune, Oslo-Norvegia.

* * *     Strategia dezvoltării silviculturii. M.A.P.P.M., 1995.

          Résumé

             Des  strategies  forestieres européennes

on désire que le présent matériel soit une analyse pertinente en ce qui concerne la position de la foresterie européenne, notamment la foresterie roumaine, vis-a-vis des manifestation et des Conventions Internationales (Strasbourg, Rio de Janeiro, Helsinki) et de répondre aux questions: existe-il en Roumanie une stratégie forestiére qui montre le souci de l'état pour la Foret par l'entremise d'une politique protectrice pour l'environnement généralement parlant?  est-ce que cette stratégie forestiere est conforme selon le concept européen de la gestion, conservation et développement durables des forets? Quelle est l'incidence du contexte socio-politique actuel sur les modalités de la gestion des foręts? 

En ayant comme domaine de définition des reglements et des initiatives européennes concernant les forets, on a conclue que l'élaboration d'une stratégie pour la gestion de cette ressource naturelle est vraiment nécessaire. Pour établir concretement le rôle et la place de la stratégie orientée vers la préservation et le développement des forets de la Roumanie, il faut qu'en  travaillent tous les acteurs économiques, sociaux et politiques, pour une meilleure prise en compte des différentes intérets et attitudes. La sylviculture roumaine doit avoir une évolution du technical activity au public relations, pour faire que la société humaine comprenne que la Foret c'est un trésor inestimable des valeurs, biens et services.

Autorii: ing. Florin Clinovschi, ing. Laura Clinovschi, Facultatea de Silvicultură Suceava

	Sus
Copyright Staţiunea Experimentală de Cultura Molidului. Toate drepturile rezervate.