Despre ciocănitori şi rolul lor în combaterea unor insecte dăunătoare pădurilor

- Titus Lucescu -

Este cunoscut faptul că ciocănitorile, prin felul lor de viaţă, aduc o contribuţie deosebită la combaterea dăunătorilor din păduri şi livezi cu pomi fructiferi. Datorită auzului lor fin, ele reuşesc să depisteze dăunătorii de scoarţă şi cei xilofagi, exact acolo unde se găsesc, indiferent de stadiul lor de dezvoltare (larvă, pupă, adult) şi le distrug.

Din obsorvaţiile efectuate până în prezent s-a constatat că din cele 14 specii de ciocănitori ce fac parte din ornitofauna ţării noastre, unele au o contribuţie foarte mare la combaterea dăunătorilor, unele mai mică, iar altle, pe lângă faptul că sunt folositoare, mai produc şi unele pagube. Speciile şi subspeciile ce populează teritoriul ţării noastre sunt: capântortura - Jynx torquila L., ghionoaia verde - Picus viridis L., ghionoaia sură - Picus canus Gmel., ciocănitoarea neagră - Dryocopus martius (L.), ciocănitoarea mare - Dendrocopos major (L.), ciocănitoarea de pădure - Dendrocopos major pinetorum (C. L. Brehm), ciocănitoarea sudică - Dendrocopos major candidus (Stres.), ciocănitoarea de grădină - Dendrocopos syriacus (Hempr. et Ehrenb.), ciocănitoarea de stejar - Dendrocopos medius (L.), ciocănitoarea dobrogeană - Dendrocopos leucotos lifordi (Sharpe et Dress.), ciocănitoarea spate-alb - Dendocopos leucotos leucootos (Bechst.) ciocănitoarea mică - Dendrocopos minor hortorum (C. L. Brehm), ciocănitoarea estică - Dendrorocopos minor buturlini Hart., ciocănitoarea de munte - Picoides tridactylus alpinus C. L. Brehm.

În continuare ne vom ocupa însă de acele specii care, în urma observaţiilor efectuate în perioada 1978-1986 ne oferă unele date.

Ghionoaia verde

Este o specie sedentară, populează subzona zăvoaielor, ajungând în unele cazuri până la limita inferioară a molidişurilor.

Hrana este alcătuită, în majoriatea cazurilor din furnici, ceea ce face ca în iernile fără zăpezi să producă şi unele pagube prin deteriorarea muşuroaielor de furnici. În timpul iernilor cu zăpezi mari, când muşuroaiele de furnici sunt acoperite, devin folositoare, fiindcă consumă dăunătorii de scoartă (Scolytidae). Vara coboară pe sol, consmând larve de cărăbuşi.

Ghionoaia sură

Face parte din speciie sedentare. Are cea mai mare densitate în complexele de gorun cu fag şi în zăvoaie, în celelalte subzone do vegetaţie este văzută foarte rar.

Condiţiile de hrănire sunt asemănătoare cu cele ale ghionoaiei verzi.

Ciocănitoarea mare

Specie sedentară. Are cea mai mare densitate în complexele de gorunete cu fag. Este rară în celelalte subzone de vegetaţie. A fost întâlnită şi în livezile cu pomi fructiferi. Face parte din speciile cele mai folositoare de ciocănitori, prin aceea că hrana este compusă, în majoritatea cazurilor din Scolytidae şi Sirex ssp.

În timpul hrănirii puilor se deplasează pentru căutarea hranei până la distanţa de 300 m de cuib. Acest lucru este important, pentru că ne dă posibilitatea să cunoaştem la ce distanţă putem aşeza cuiburile artificiale, în cazul unor combateri biologice a dăunătorilor de scoarţă.

Ciocănitoarea spate-alb

Până în prezent a fost rar întâlnită pădurile Bucovinei. A fost semnalată în amestecuri de fag cu răşinoase şi în făgete pure. Folseşte ca hrană dăunători de scoarţă, dar consumă şi alte specii de insecte.

Ciocănitoarea neagră

Specie sedentară, cu densitate redusă. Populează molidişurile pure, amestecurile de răşinoase cu fag. Foarte rar este întâlnită şi în alte zone de vegetaţie. Face parte din consumătoarele de Scolytidae.

Ciocănitoarea mare

În timpul cuibăritului o găsim în număr mare subzona zăvoaielor şi în amestecuri de gorun cu fag, ajungând în unele cazuri să nidifice până în parcurile din oraşe.

Hrana este compusă din insecte, în toate stadiile de dezvoltare.

Ciocănitoarea mică

Cuibăreşte în zăvoaie şi gorunete cu fag; în cazuri rare coboară până în zona de câmpie. Din cauza ciocului slab nu poate găuri scoarţa arborilor, însă parcurge trunchiurile arborilor, consumând diferite specii de insecte întâlnite.

Observaţiile efectuate asupra speciilor menţionate mai sus, ne mai oferă câteva date importante, legate de comportamentul acestor păsări, comportament care este legat de depistarea şi combaterea insectelor dăunătoare.

Dacă în timpul hrănirii puilor, familiile de ciocănitori folosesc un spaţiu mai restrâns de pe care recoltează hrana, după expirarea perioadei respective ele parcurg distanţe foarte mari în căutarea hranei. Exemple semnificative în acest sens ne oferă ciecănitoarea de stejar, care în 2 ore parcurge, în medie, o distanţă de 5 km, verificând până la 130 de arbori şi ciocănitoarea mare, care, în acelaşi timp, parcurge distanţa de 4 km, verificând până la 138 de copaci. Arborii mai tineri sunt controlaţi mai fugitiv, pe când cei bătrâni, cu ritidomul gros, sunt verificaţi cu multă atenţie. Cu aceste ocazii, s-a mai constatat că nu se suportă câte 2 exemplare pe acelaţi arbore, imediat ce apare al doilea începând lupta între ele. Aceste constatări s-au făcut în arborete sănătoase, unde numărul de dăunători este redus. Atunci când întâlnesc focare de insecte, rămân în aceste locuri perioade mai îndelungate, consumând dăunătorii în toate stadiile de dezvoltare.

Din suprafeţele cu doborâturi de vânt, arbori cu vârful rupt şi în zone cu consisienţa redusă, ţinute sub observaţii până în anul 1986 în U. P. II Bercheza şi U.P. III Soarec de pe raza ocolului silvic Marginea, a rezultat că până la sfârşitul lunii iulie, contribuţia ciocănitorilor la combaterea dăunătorilor de scoarţă este slabă, întâlnindu-se 1-3 exemplare pe suprafaţa de l0 ha. Incepând cu luna august, după terminarea perioadei de eclozare, în zonele infestate se adună ciocănitori în număr mare. În prirnele zile se înregistrează cel mai mare număr de ciocănitori, ajungând cele negre până la 3 exemplare pe 1 ha, iar cele mari până la 2 exemplare pe 1 ha. Au fost şi cazuri când pe aceeaşi suprafaţă au apărut ciocănitori de stejar şi ciocănitori mici.

Cât timp au existat şi arbori atacaţi de Pissodes piceae III s-a menţinut şi un număr mare de ciocănitori. După consumarea acestui dăunător, care - aşa după cum este cunoscut - are larve mari şi a unei părţi din Pityokteines curvidens Germ., ciocănitorile negre au plecat, rămânând numai un număr redus d.e ciocănitori mari, care şi-au continuat activitatea până primăvara. Şi în cazul arborilor atacaţi cu insecte xilofage, ciocănitorile consumă în primul rând larvele mari ale speciilor de Tetropium castaneum L.), Urocerus gigas (L.), Monochamus sartor F. şi numai când aceşti dăunători au fost lichidaţi sau nu se mai găsesc în zonele apropiate, încep să se hrănească şi cu larve mici de Trypodendron lineatum (Oliv). După căderea zăpezii, ciocănitorile nu mai au şi alte surse de hrană şi se grupează din nou în zonele cu arborete infestate.

Din cele prezentate rezultă că speciile de ciocănitori au un rol deosebit în combaterea unor dăunători periculoşi, în special pentru arboretele de răşinoase, dar în ultimii ani densitatea acestora a început să scadă simţitor. Aoeastă scădere este motivată în primul rând de reducerea condiţiilor de cuibărit. Prin măsurile de igenizare a pădurilor se extrag şi arborii scorburoşi care, aşa după cum este cunoscut, sunt singurele exemplare în care ciocănitorile îşi construiesc cuiburile.

Pentru a rezolva această problemă mai sunt greutăţi şi neînţelegeri, însă insistăm asupra unor măsuri care puse în aplicare nu vor afecta cu nimic sănătatea: menţinerea în arborete a arborilor scorboroşi, care mai vegetează bine, pentru a asigura condiţii de cuibărit. Tot pentru acelaşi motiv, cât şi pentru popularea unor locuri cu arborete infestate, este necesară construirea de cuiburi artificiale, din trunchiuri de copaci scorboroşi cu diamensiuni ce trebuie respectate pentru fiecare specie în parte.

Prezentăm în continuare câteva dimensiuni de care trebuie să se ţină seamă la construirea acestor cuiburi. Dacă notăm cu A distanţa de la baza cuibului până la orificiul de intrare, cu B diametrul orificiului şi cu C diametrul interior al cuibului, atunci pentru ghionoaia sură A = 25-30 cm., B = 6 cm, C = 15-21 cm, pentru ciocănitoarea (pestriţă) mare A = 25-30 cm, B = 4,6 cm, C = 15 cm, pentru ciocănitoarea neagră A = 37 cm, B = 6-7 cm, C = 32 cm şi pentru ghionoaia verde A = 30-35 cm, B = 6,5 cm, C = 15-20 cm. Acestea sunt date după măsurătorile făcute în natură.

Bibliografie

Cătuneanu, I. I., 1952: Păsările folositoare în agricultură, păsări sedentare, eratice şi sedentare migratoare. Ed. de Stat pentru Literatură şi Ştiinţă.

Lucescu, T., 1979: Răspândirea unor specii de păsări în pădurile din Obcinele Bucovinei. Rev. Păd. nr. 1: 32-36.

Summary

About wood-peckers and their role in the control of some forest pest insects

Using the data resulted from investigations done in the period 1978-1986, it was possible to establish the wood-pecker species that lieve more frequent in the forests oi Bukowina. They have an important role in the control of some pest insects. Always, these species consume first of all the big larve, and after that the smallest ones.

Their efficiency in the pest control is highest in winter, when the soil is covered by skow. In the other seasons wood-peckers can produce sometimes just damages destroing and hills.

It is proposed to maintain in forest the hollow trees, which are still living good, and to build some artificiale nests that to have adequate size for each species like the natural ones.

Autorul: Titus Lucescu, Rădăuţi

	Sus
Copyright Staţiunea Experimentală de Cultura Molidului. Toate drepturile rezervate.